De același autor
Ridicarea MCV este o victorie la nivel simbolic pentru coaliția de la putere, nici măcar foarte utilă pentru campania electorală care se apropie. Populația nu mai dădea două parale pe MCV, acest gardian prin spatele căruia clasa politică și-a făcut în ultimii zece ani mendrele cu independența justiției. Lucru pe care îl știa foarte bine și Comisia Europeană, care a închis acum ochii din cauza contextului geopolitic ﹘ războiul din Ucraina, criza energetică, ascensiunea la putere a extremiștilor și iliberalilor. Adevărul este că MCV-ul își atinsese limitele: atâta a putut România în materie de reformă a justiției. Legile justiției marca Predoiu sunt departe de a fi vreo reparație de substanță a stricăciunilor făcute în timpul lui Dragnea@comp, așa cum promisese PNL când a venit la putere. Abil fecior de curte, Predoiu a știut să se folosească de partea nereformistă din justiție, tot mai consistentă și ajunsă în poziții-cheie, și să speculeze contextul Schengen. Nu e însă deloc clar dacă ridicarea MCV nu va fi un premiu de consolare pentru neadmiterea în spațiul Schengen. Vom vedea.
De-acum înainte, justiția din România va fi pe picioarele ei șubrede, deși vor continua să fie monitorizate anumite obiective prin PNRR. Ele au însă mai mult un caracter general: adoptarea codurilor penale, implementarea legilor justiției, consolidarea cadrului normativ privind integritatea (ANI), adoptarea legii avertizorului de integritate etc. Cum vor arăta acestea e altă discuție, care ține exclusiv de ceea ce vor cu adevărat sistemul de justiție și clasa politică. Or, ele au un apetit scăzut pentru o justiție funcțională și independentă.
Preocupați de menținerea propriilor privilegii, magistrații au tot interesul să facă „ciocul mic”, să le dea peste degete celor care, asemenea lui Cristi Danileț, le strică bunele relații cu politicienii, cei de care le depind pensiile, chiriile plătite de stat, creditele preferențiale pentru achiziționarea de locuințe și tot soiul de alte beneficii. Vocea lor stridentă este cea care ajunge la public și dă senzația că grosul magistraților nu este interesat de buna funcționare și aplicare a legii, ci de beneficiile profesiei. Care, teoretic, își au rostul lor, desigur, cu condiția ca ele să nu flexibilizeze prea mult coloana vertebrală în detrimentul actului de justiție.
O judecătoare din CSM, aripa așa-zis reformistă, recent pensionată în contextul discuțiilor despre modificarea prevederilor privind pensiile speciale cerute prin PNRR, se plângea că magistrații nu sunt iubiți, nu se bucură de recunoștință și respect. Păi, nici n-au cum, atâta vreme cât dosare banale se târâie cu anii prin instanțe, oamenii cheltuie bani, nervi, timp și nu simt că li se face dreptate. Nu au cum să-i respecte pe magistrați când dosarele de corupție, cea de la firul ierbii, până la cea de la înalt nivel, ajung în proporție suspect de mare la termenele de prescripție, existând sentimentul cvasigeneral că unii mai cu moț se bucură de protecție. Salariile și pensiile magistraților par și mai nesimțite și enervează mai mult decât cele ale altor privilegiați ai neamului, pentru că nu e om în România care să nu fi dat piept cu sistemul de justiție, unul dintre „stâlpii” democrației, de la care, nu-i așa?, societatea are cele mai ridicate așteptări. În fond, buna funcționare a justiției și incoruptibilitatea magistraților sunt rațiunile privilegiilor pe care aceștia le au. Au fost perioade în care justiția se bucura de încrederea oamenilor, dar ele au trecut, îngropate fiind sub munți de complicitate cu politicul și sfidare a justițiabilului.
Există magistrați care își fac meseria cu pasiune, care muncesc enorm, se consumă pentru cazurile lor, știu carte și sunt profesioniști, care nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă. Argumentele supraîncărcării, a deselor modificări legislative, deciziilor CCR care dau o întreagă jurisprudență peste cap și au o vădită tentă politică sau sunt rezultatul unor interese meschine sunt valide. Dar ce folos? E ca la doctorate, degeaba și le fac unii prin muncă și studiu, pe bune, cum se zice, dacă sunt alții care fură cu nerușinare și nu pățesc nimic. Iar primii bagă capul în nisip, nu-și atrag societatea de partea lor prin propriul exemplu al protestului. Eventual în stradă, dacă altul nu mai are ecou. Tăcerea complice are prețul ei și se traduce în neîncredere și lipsă de respect.
Revenind, ridicarea MCV-ului nu va conta în campania electorală, cu toată strădania coaliției de a-și trage spuza pe turta ei. Este unul dintre acele „succese” care nu entuziasmează pe nimeni. Partea din societate care a ieșit în stradă pentru justiție și care a reacționat ani de zile la derapajele legislative înțelege că „afară-i vopsit gardul și-năuntru-i leopardul”, că nu e vorba de nicio reformă. Cealaltă parte e complet dezinteresată, e convinsă că orice s-ar întâmpla, justiția tot prost va merge și ei o să moară cu dreptatea-n băț. „Obiectivele îndeplinite” de care vorbește ministrul Predoiu nu sunt nici măcar ca apa sfințită, care, totuși, mai trezește niște speranțe. //
