De ce râde Antonescu

Capcana fundului în două luntri, opoziție la putere, se închide pentru Antonescu în scrânșnet de fiare ruginite. Poate de asta râde atât de nervos când vine vorba de candidatură. Un râs care parcă nu e al lui.

Cu mâna la gură sau zmucindu-și capul de parcă ar vrea să-și arunce în vânt fos­tele plete, râde. De propriile glumițe sau de ceva doar de el știut. Chestii ascunse muritorilor de rând. Chi­co­tește nervos cu buzele țu­guiate și bărbia împinsă în sus. Cunoașteți gestul. Râ­de nestăpânit, dar cu fe­reală, fără legătură cu su­biectul, încât ai senzația că e plecat în alte lumi mai relaxate. Gânduri me­teo­rice și vesel clincănitoare par să-i traverseze mintea și să nu-i dea pace. Le în­tâmpină cu zâmbete șmecherești, dar se su­pără dacă asistența vrea să le afle sen­sul. Când e ironic, devine serios. Se amu­ză de unul singur și nimeni nu știe de ce. O face pe furiș, chinuit, conștient poa­te că treaba nu-i în regulă. Îi lipsește râsul să­nătos, hohotitor, deschis și, mai ales, autoironia.

Una peste alta, Crin Antonescu râde în cele mai nepotrivite momente. Și râde tot mai des în ultima vreme. Tot mai de­contextualizat. Tot mai nervos. De ce oare? Ce-o ști el și noi nu? Sau, mai degrabă, invers. Să vedem. E clar că se pregătește pentru marea despărțire, mo­mentul în care va trebui să-și ia destinul în propriile mâini peneliste apropiindu-se cu pași repezi. În PSD lucrurile au intrat deja în linie dreaptă. Nu trebuie să fii ma­re analist sau să ai microfoane instalate în birourile „camarazilor“ că să înțelegi asta. Discursurile de la TV, mai ales cele aran­jate cu Gușă sau Gâdea, declarațiile la bo­tul calului sau din conferințele de presă ara­tă că Antonescu își calculează atent ie­șirea din combinația cu Ponta, care, nu-i așa, l-a „dezamăgit“. Își calculează mai ales, ce vis frumos!, recucerirea elec­to­ra­tului de dreapta și capitalizarea celui ne­mulțumit de USL. I-or fi explicat con­si­li­e­rii că singura lui șansă de a intra în turul doi al prezidențialelor asta este.

Treaba e însă complicată pentru că lu­cru­rile sunt în planuri diferite - două elec­torate cu vi­zi­uni, com­por­tamente, aș­teptări și re­vanșe diferite -, ceea ce îl obligă pe An­to­nescu la un joc la două ca­pete. Fără o parte a ele­c­toratului de dreapta, pro-Băsescu, PDL, sau de­za­mă­git de ambele și în căutare de alternativă, dar tra­di­țio­nal ostil PSD și mai nou USL, Antonescu se poate retrage la mă­năs­tire. Mai mizează, teoretic corect, pe ne­mul­țumiții de politica economică a gu­ver­nului și de eșecul promisiunilor electorale, doar că acesta este preponderent un elec­torat de stânga, parțial captiv PSD. Ăsta este motivul pentru care Antonescu lan­sează mesaje contradictorii, unele care vi­zează dreapta: „Ieșim de la guvernare da­că se umblă la cota unică“, „Ne opunem mă­ririlor de taxe“, „Este inacceptabil. Pri­mul ministru, prin atribuțiile cons­ti­tu­ționale, nu poate da indicații pro­cu­ro­rului general“ și altele care țintesc elec­toratul PSD: „Acordul cu FMI, un han­di­cap, o situație nefericită“, „Curtea Cons­tituțională a falsificat referendumul“. Me­lanjul devine însă aiuritor în anumite mo­mente: „Și Ceaușescu era de dreapta“. E un exemplu ridicol al eforturilor lui An­to­nescu de a-și reface imaginea de om de dreapta, dar și de a conserva pe cât se poate electoratul USL, eforturi necredibile pentru ambele părți. La asta s-o gândi, poa­te, Antonescu atunci când râde în timp ce vorbește Ponta?

Miza principală rămâne totuși dreapta, iar aici Antonescu are o mare problemă, de­rivată din greșelile făcute în ultimii ani. Practic, este într-o capcană din care are prea puține șanse să iasă, pentru că asta ar însemna negarea întregii politici pe ca­re a practicat-o. Punctul de cotitură pen­tru Antonescu a fost turul al doilea al ale­gerilor prezidențiale din 2009, când s-a poziționat de partea lui Geoană, încheind cu acesta un pact de susținere, în loc să ră­mână neutru. Atunci a renunțat dintr-un condei la electoratul tânăr pe care îl cu­ce­rise, dezamăgit și de Traian Băsescu, și de PSD, și de Mircea Geoană. E un electorat pe care l-a sacrificat pe altarul opor­tu­nis­mului și din lipsă de viziune politică. Pac­tul cu Antena 3 și fostul securist Dan Voi­culescu, a doua mare greșeală, a consfințit abdicarea de la valorile și principiile libe­rale, iar alianța ulterioară cu USL nu a fă­cut decât să mărească deziluzia. Ce a ur­mat în perioada suspendării și a inte­ri­matului la Cotroceni: atacul la justiție și statul de drept, la partenerii occidentali ai României, la valorile democratice și pozi­ționarea europeană a țării, a treia mare greșeală, l-au plasat iremediabil pe o anu­mită parte a baricadei. Poate Antonescu fa­ce uitate toate astea? Nu. În primul rând, e convins că a procedat corect, ar face la fel și a doua oară, ba mai rău, are o ură autentică și profundă pentru instituțiile „bă­siste“ care i-au barat drumul și care răz­bate și acum din multe declarații. Nu poate să se dezică de întreaga sa politică și, chiar dacă ar face-o, nu ar fi plauzibil. În al doilea rând, crede că prin coterii cu Blaga sau cu cine s-o nimeri își va aranja susținerea PDL, poate și a altora, iar elec­toratul de dreapta nu va avea încotro și va trebui să-l voteze. Altfel spus, că va be­ne­ficia de votul negativ împotriva PSD și a lui Ponta și în felul acesta va înșela elec­toratul fără prea mare efort. Acesta să fie motivul pentru care chicotește cu mâna la gură aiurea-n tramvai?

Pentru ambele electorate pe care le vâ­nea­ză, Antonescu trebuie să joace partitura opoziției. Ar trebui s-o joace din ce în ce mai agresiv și mai vehement, profitând de dezorganizarea și reacțiile întârziate ale PDL și restului partidelor din zona asta, pentru a se poziționa în timp util ca li­derul alternativă. Într-un fel, încearcă să revină în punctul lăsat liber în 2009. Nu-i reușește, eșecul este garantat. Dacă se bă­țoșește prea tare la Ponta și PSD, se va trezi dat afară din USL cu partid cu tot înainte de vreme, ceea ce pentru armata liberală conectată la banul și funcția pu­blică ar fi dezastru. Dacă nu o face, str­a­tegia de opozant se duce de râpă. De aici baletul: îl ciupește feciorelnic pe Ponta, dându-se „dezamăgit“, dar își exprimă în­crederea în el a doua zi, ridiculizează ar­mata furnicilor pesediste, dar mizează pe ea pentru strâns voturi la prezidențiale, mai pune bețe-n roate la câte-o lege sau asumare, dar pe șest achiesează și votează tot cam tot ce vrea PSD, vezi proiectul Ro­șia Montană și descentralizarea. Bate cu pumnul în masă, dar face cu ochiul. Mai departe nu îndrăznește să meargă nici într-o direcție, nici în cealaltă. Capcana fun­dului în două luntri, opoziție la putere, se închide în scrânșnet de fiare ruginite. Poate de asta râde atât de nervos când vine vorba de candidatură. Un râs care parcă nu e al lui. //De ce râde Antonescu

Capcana fundului în două luntri, opoziție la putere, se închide pentru Antonescu în scrânșnet de fiare ruginite. Poate de asta râde atât de nervos când vine vorba de candidatură. Un râs care parcă nu e al lui.

Cu mâna la gură sau zmucindu-și capul de parcă ar vrea să-și arunce în vânt fos­tele plete, râde. De propriile glumițe sau de ceva doar de el știut. Chestii ascunse muritorilor de rând. Chi­co­tește nervos cu buzele țu­guiate și bărbia împinsă în sus. Cunoașteți gestul. Râ­de nestăpânit, dar cu fe­reală, fără legătură cu su­biectul, încât ai senzația că e plecat în alte lumi mai relaxate. Gânduri me­teo­rice și vesel clincănitoare par să-i traverseze mintea și să nu-i dea pace. Le în­tâmpină cu zâmbete șmecherești, dar se su­pără dacă asistența vrea să le afle sen­sul. Când e ironic, devine serios. Se amu­ză de unul singur și nimeni nu știe de ce. O face pe furiș, chinuit, conștient poa­te că treaba nu-i în regulă. Îi lipsește râsul să­nătos, hohotitor, deschis și, mai ales, autoironia.

Una peste alta, Crin Antonescu râde în cele mai nepotrivite momente. Și râde tot mai des în ultima vreme. Tot mai de­contextualizat. Tot mai nervos. De ce oare? Ce-o ști el și noi nu? Sau, mai degrabă, invers. Să vedem. E clar că se pregătește pentru marea despărțire, mo­mentul în care va trebui să-și ia destinul în propriile mâini peneliste apropiindu-se cu pași repezi. În PSD lucrurile au intrat deja în linie dreaptă. Nu trebuie să fii ma­re analist sau să ai microfoane instalate în birourile „camarazilor“ că să înțelegi asta. Discursurile de la TV, mai ales cele aran­jate cu Gușă sau Gâdea, declarațiile la bo­tul calului sau din conferințele de presă ara­tă că Antonescu își calculează atent ie­șirea din combinația cu Ponta, care, nu-i așa, l-a „dezamăgit“. Își calculează mai ales, ce vis frumos!, recucerirea elec­to­ra­tului de dreapta și capitalizarea celui ne­mulțumit de USL. I-or fi explicat con­si­li­e­rii că singura lui șansă de a intra în turul doi al prezidențialelor asta este.

Treaba e însă complicată pentru că lu­cru­rile sunt în planuri diferite - două elec­torate cu vi­zi­uni, com­por­tamente, aș­teptări și re­vanșe diferite -, ceea ce îl obligă pe An­to­nescu la un joc la două ca­pete. Fără o parte a ele­c­toratului de dreapta, pro-Băsescu, PDL, sau de­za­mă­git de ambele și în căutare de alternativă, dar tra­di­țio­nal ostil PSD și mai nou USL, Antonescu se poate retrage la mă­năs­tire. Mai mizează, teoretic corect, pe ne­mul­țumiții de politica economică a gu­ver­nului și de eșecul promisiunilor electorale, doar că acesta este preponderent un elec­torat de stânga, parțial captiv PSD. Ăsta este motivul pentru care Antonescu lan­sează mesaje contradictorii, unele care vi­zează dreapta: „Ieșim de la guvernare da­că se umblă la cota unică“, „Ne opunem mă­ririlor de taxe“, „Este inacceptabil. Pri­mul ministru, prin atribuțiile cons­ti­tu­ționale, nu poate da indicații pro­cu­ro­rului general“ și altele care țintesc elec­toratul PSD: „Acordul cu FMI, un han­di­cap, o situație nefericită“, „Curtea Cons­tituțională a falsificat referendumul“. Me­lanjul devine însă aiuritor în anumite mo­mente: „Și Ceaușescu era de dreapta“. E un exemplu ridicol al eforturilor lui An­to­nescu de a-și reface imaginea de om de dreapta, dar și de a conserva pe cât se poate electoratul USL, eforturi necredibile pentru ambele părți. La asta s-o gândi, poa­te, Antonescu atunci când râde în timp ce vorbește Ponta?

Miza principală rămâne totuși dreapta, iar aici Antonescu are o mare problemă, de­rivată din greșelile făcute în ultimii ani. Practic, este într-o capcană din care are prea puține șanse să iasă, pentru că asta ar însemna negarea întregii politici pe ca­re a practicat-o. Punctul de cotitură pen­tru Antonescu a fost turul al doilea al ale­gerilor prezidențiale din 2009, când s-a poziționat de partea lui Geoană, încheind cu acesta un pact de susținere, în loc să ră­mână neutru. Atunci a renunțat dintr-un condei la electoratul tânăr pe care îl cu­ce­rise, dezamăgit și de Traian Băsescu, și de PSD, și de Mircea Geoană. E un electorat pe care l-a sacrificat pe altarul opor­tu­nis­mului și din lipsă de viziune politică. Pac­tul cu Antena 3 și fostul securist Dan Voi­culescu, a doua mare greșeală, a consfințit abdicarea de la valorile și principiile libe­rale, iar alianța ulterioară cu USL nu a fă­cut decât să mărească deziluzia. Ce a ur­mat în perioada suspendării și a inte­ri­matului la Cotroceni: atacul la justiție și statul de drept, la partenerii occidentali ai României, la valorile democratice și pozi­ționarea europeană a țării, a treia mare greșeală, l-au plasat iremediabil pe o anu­mită parte a baricadei. Poate Antonescu fa­ce uitate toate astea? Nu. În primul rând, e convins că a procedat corect, ar face la fel și a doua oară, ba mai rău, are o ură autentică și profundă pentru instituțiile „bă­siste“ care i-au barat drumul și care răz­bate și acum din multe declarații. Nu poate să se dezică de întreaga sa politică și, chiar dacă ar face-o, nu ar fi plauzibil. În al doilea rând, crede că prin coterii cu Blaga sau cu cine s-o nimeri își va aranja susținerea PDL, poate și a altora, iar elec­toratul de dreapta nu va avea încotro și va trebui să-l voteze. Altfel spus, că va be­ne­ficia de votul negativ împotriva PSD și a lui Ponta și în felul acesta va înșela elec­toratul fără prea mare efort. Acesta să fie motivul pentru care chicotește cu mâna la gură aiurea-n tramvai?

Pentru ambele electorate pe care le vâ­nea­ză, Antonescu trebuie să joace partitura opoziției. Ar trebui s-o joace din ce în ce mai agresiv și mai vehement, profitând de dezorganizarea și reacțiile întârziate ale PDL și restului partidelor din zona asta, pentru a se poziționa în timp util ca li­derul alternativă. Într-un fel, încearcă să revină în punctul lăsat liber în 2009. Nu-i reușește, eșecul este garantat. Dacă se bă­țoșește prea tare la Ponta și PSD, se va trezi dat afară din USL cu partid cu tot înainte de vreme, ceea ce pentru armata liberală conectată la banul și funcția pu­blică ar fi dezastru. Dacă nu o face, str­a­tegia de opozant se duce de râpă. De aici baletul: îl ciupește feciorelnic pe Ponta, dându-se „dezamăgit“, dar își exprimă în­crederea în el a doua zi, ridiculizează ar­mata furnicilor pesediste, dar mizează pe ea pentru strâns voturi la prezidențiale, mai pune bețe-n roate la câte-o lege sau asumare, dar pe șest achiesează și votează tot cam tot ce vrea PSD, vezi proiectul Ro­șia Montană și descentralizarea. Bate cu pumnul în masă, dar face cu ochiul. Mai departe nu îndrăznește să meargă nici într-o direcție, nici în cealaltă. Capcana fun­dului în două luntri, opoziție la putere, se închide în scrânșnet de fiare ruginite. Poate de asta râde atât de nervos când vine vorba de candidatură. Un râs care parcă nu e al lui. //