De la Punctul 8 la punctul zero

Lustraţia votată recent din parlament încheie fără drept de apel capitolul decomunizării. Proiect ratat şi suferind de toate racilele societăţii, lustraţia românească este caricatura jenantă a Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, reuşind performanţa de a fi nu doar nedreaptă, tardivă şi fără acoperire morală, dar şi revanşardă, încărcată de frustrările, interesele şi vendetele politice ale momentului. Motivul este simplu: anticomunismul românesc a fost doar o aspiraţie intelectuală, un proiect fără acoperire populară.

Când Ion Iliescu a câştigat alegerile, în 1990, cu peste 80% din voturi, evidenţa s-a impus: câtă vreme la putere se vor afla comuniştii şi securiştii proveniţi din eşalonul doi, decomunizarea se amână. Cu toate acestea, ipocrizia nu a lipsit. În 1993, o moţiune iniţiată de Constantin Ticu Dumitrescu vizând „interzicerea accesului informatorilor la funcţii în stat“ a fost votată cu o largă majoritate, fără însă nicio urmare practică. Nici n-ar fi avut cum în condiţiile în care Comisia pentru drepturile omului din Senat decisese că legea ar afecta viaţa privată a informatorilor Securităţii. Oricum, când în 1996, an electoral, Ticu Dumitrescu încearcă să-şi convingă colegii ţărănişti să intre într-o „grevă parlamentară“ în semn de protest faţă de tergiversarea legii, este lăsat singur pe baricade şi atenţionat chiar de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici s-o lase mai moale.

Victoria CDR în 1996 a renăscut speranţele şi a repus pe agenda publică lustraţia şi deconspirarea Securităţii. Deziluzia a fost pe măsura aşteptărilor. Proiectele au fost sabotate chiar din interiorul partidelor istorice, însuşi preşedintele Constantinescu repudiind, în 15 noiembrie 1997, Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, spunând că aceasta nu mai este „aplicabilă“. Prima iniţiativă legislativă privind lustraţia i-a aparţinut deputatului ţărănist George Şerban, moartea acestuia în 1998, dar şi reticenţa PNŢCD punând legea între paranteze până în 1999. Un proiect iniţiat de 35 de deputaţi (înregistrat la Camera Deputaţilor în 27 mai 1999) are o soartă la fel de tristă: nu ajunge nici măcar să fie dezbătut în Comisia juridică, iar avizul Consiliului legislativ, venit după 7 luni, îi găseşte numeroase vicii. Proiectul este abandonat, iar PSD, câştigător al alegerilor, îl clasează în 2001.

Decomunizarea, omorâtă cu mâna CDR

Deconspirarea Securităţii este o altă poveste de succes a înmormântării unei idei chiar de către CDR, venită la putere pe valul anticomunist. Aşa-numita Lege Ticu s-a luptat din greu cu sistemul chiar din interiorul PNŢCD. Amânată pe motiv de „neprioritară“, contracarată cu proiecte „soft“, cum a fost cel iniţiat de peneţiştii Radu Ghidău şi Mihai Gheorghiu –  care propuneau ca dosarele Securităţii să fie studiate prin intermediul Avocatului Poporului, care urma să le ceară respectuos de la SRI–, Legea Ticu a intrat în dezbatere doar în 1999 şi doar ca urmare a presiunilor făcute de Alianţa Civică. În parlament, legea a fost pusă pe butuci chiar de către fruntaşii PNL şi PNŢCD. Dovedit ulterior informator al Securităţii, cu dosare care ar putea umple raftul unei biblioteci, liberalul Mircea Ionescu Quintus a introdus amendamentul prin care dosarele care „vizau siguranţa naţională“ nu erau predate CNSAS, rămânând la SRI şi SIE. N-a fost însă singur în lupta pentru amputarea legii. Costin Georgescu, şeful SRI, omul lui Emil Constantinescu, a pledat în plen pentru amendamentul Quintus, ţărănistul Ionescu Galbeni a introdus sintagma „colaborare cu Securitatea ca poliţie politică“, iar alţi lideri ai PNŢCD şi PNL au susţinut că modalitatea de desemnare a membrilor colegiului CNSAS trebuie să fie algoritmul politic. Aşa cum spunea Ticu Dumitrescu atunci când s-a lepădat de propria lege, a ieşit „o cacealma, o periculoasă armă politică în mâna celor care sunt la putere“. Într-adevăr, informatori şi colaboratori care ştiau mai bine drumul spre sediul Securităţii decât spre propria casă, cu turnătorii de dimensiunea unor romane-fluviu n-au putut fi dovediţi că au făcut „poliţie politică“. Corneliu Vadim Tudor este doar un exemplu. Când a promulgat-o în 6 decembrie 1999, preşedintele Constantinescu afirma că legea „nu este perfectă“. După câteva luni, în discursul de abandonare a cursei prezidenţiale, se declara, cum altfel, „învins de Securitate“.

Turnătoria, preţioasa carte de vizită

O bătălie mult mai dură s-a dat însă după venirea Alianţei DA la putere, legile decomunizării căzând pradă atât răfuielilor dintre PNL şi PD, cât şi duşmanilor săi tradiţionali PSD şi PC. Securiştii şi nomenclaturiştii au apelat la un nou actor: Curtea Constituţională. „Dosariada“ începută în 2005, urmare a deciziei preşedintelui Băsescu de a da CNSAS toate dosarele de la SRI şi, parţial, pe cele de la SIE, a lovit în chiar iniţiatoarea proiectului Legii lustraţiei, Mona Muscă. Deconspirată ca informator al Securităţii, a fost eliminată rapid din PNL, partid care şi-a păstrat însă la sân informatori precum Ionescu Quintus sau Ioan Ghişe. A lovit însă şi în Dan Voiculescu, informatorul cu nume de cod „Felix“, care a contestat legea la Curtea Constituţională. Rezultatul: activitatea CNSAS a fost blocată şi, exact ca în urmă cu câţiva ani, a fost nevoie de presiunea societăţii civile pentru ca legea să nu fie aruncată la coş. Noul proiect a eliminat sintagma de „poliţie politică“, dar a scos de sub incidenţa legii (cu votul determinant din Comisia juridică de la Senat al liberalei Norica Nicolai), factorii de decizie din PCR, care nu mai erau asimilaţi colaboratorilor Securităţii. În tot cazul, legea nu are efect de lustraţie, ba se poate spune chiar că certificatul de colaborator al Securităţii a devenit o preţioasă carte de vizită, din moment ce Dan Voiculescu a ajuns acum, cu decizia dată de CNSAS prinsă la rever, vicepreşedintele Senatului şi aliatul de bază al PNL.

În ce priveşte lustraţia, au existat două iniţiative legislative, ambele din 2005. Prima, aparţinând liberalilor Mona Muscă, Viorel Oancea, Eugen Nicolaescu şi Adrian Cioroianu, pleca de la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi interzicea vârfurilor PCR, UTC şi UASCR, precum şi celor care au făcut parte din Securitate să candideze şi să ocupe demnităţi la toate nivelurile în administraţia centrală şi locală, în justiţie şi parlament, timp de 10 ani. Al doilea proiect, propus de deputaţii PIN Cosmin Guşă, Lavinia Şandru şi Aurelian Pavelescu, aşa-numita „lege antinomenclatură“, interzicea accesul la orice funcţie în stat a tuturor activiştilor PCR şi UTC, plecând de la Comitetul Central şi mergând până la foştii membri ai consiliilor populare judeţene sau orăşeneşti. Dacă proiectul lui Guşă a fost rapid respins şi pus pe linie moartă, cel al liberalilor a fost trecut prin furcile caudine ale intereselor politice şi Curţii Constituţionale, ajungând ca în 2012, la adoptare, să-şi piardă şi spiritul, şi utilitatea. //

Perversa lustraţie

Legea a fost croită pentru a scoate sau introduce diferite personaje politice ale vremii în şi din categoriile lustrabililor.

Când în iulie 2010 Curtea Constituţională hotăra, ca urmare a contestaţiei făcute de PSD, că „Legea lustraţiei instituie o prezumţie de vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice“, spunând că interzicerea dreptului de a fi ales în diferite demnităţi încalcă regulile statului de drept, lustraţia era golită de conţinut. Spre deosebire de CNSAS, unde societatea civilă, umăr la umăr cu câţiva politicieni, s-a mobilizat şi a reuşit să găsească formule pentru a ocoli neconstituţionalităţile invocate de Voiculescu, de data aceasta starea de fapt a fost acceptată. Asociaţia Timişoara, de exemplu, cea care a contribuit definitoriu şi la proiectul din 2005, şi la cel din 2012, s-a resemnat cu sfertul de lustraţie şi cu nedreptăţile vizibile ale legii. Sloganul „avem lustraţie“ nu poate ascunde faptul că Iliescu, Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu, Voiculescu, ca să enumăr doar câţiva dintr-o lungă listă, îşi vor putea ocupa şi după viitoarele alegeri locurile în parlament. La fel, nimic nu va putea escamota faptul că legea a fost croită pentru a scoate sau introduce diferite personaje politice ale vremii în şi din categoriile lustrabililor.

Ceea ce s-a întâmplat acum, când au fost eliminate articolele sub incidenţa cărora cădeau noul premier Ungureanu (membru supleant al CC al UTC) şi noul şef al SIE, Meleşcanu (asimilat şefilor de misiune diplomatică sau consulară), nu este decât continuarea unui proces început încă din 2005. Deşi Ion Iliescu intra la categoria persoanelor care au „îndeplinit funcţia de prim-secretar al Comitetului judeţean de partid, prim-vicepreşedinte şi vicepreşedinte al Consiliilor Populare judeţene“, pentru mai multă siguranţă au fost băgaţi şi „şefii de edituri“. Prin 2008, PSD şi PNL se chinuiau să introducă un amendament cu dedicaţie pentru Theodor Stolojan: „persoanele cu responsabilităţi în domeniul operaţiunilor valutare“. În toiul luptei pentru lustrarea lui Traian Băsescu, s-a creat categoria „persoanele care au deţinut conducerea misiunilor comerciale ale României în străinătate“, amendamentul picând doar pentru că lovea direct în Mugur Isărescu. Ce să mai discutăm despre strădania Noricăi Nicolai, care în Comisia juridică a Senatului voia să-şi scoată din lustraţie colegii „preşedinţi, vicepreşedinţi şi şefi ai instanţelor, până la nivel de Tribunal“.

Decizia Curţii Constituţionale de a-i elimina dintre lustrabili pe „aleşi“ vine mănuşă în principal PSD, care s-ar fi putut trezi în campania pentru alegerile locale că trebuie să scoată din joben sute de noi candidaţi pentru consiliile locale şi judeţene. Potrivit unei estimări interne din 2010 (înainte de contestarea legii la Curtea Constituţională), făcută la cererea secretarului general Liviu Dragnea, PSD număra cei mai mulţi aleşi locali lustrabili dintre toate partidele, aproximativ 70%. La nivel naţional, arăta estimarea, peste 75% dintre consilierii judeţeni şi locali erau lustrabili. Chiar şi în varianta în care criteriile lustrabile ar fi fost îndulcite, Dragnea spunea că efectivele aleşilor locali ai PSD vor fi reduse cu 40%. Oricum, de remarcat că restul partidelor îşi împărţeau relativ democratic cele 30% rămase de la PSD. În aceste condiţii „alarmante“, nu este de mirare că partidele au respirat uşurate după decizia Curţii Constituţionale, iar acum toată suflarea politică pare satisfăcută cu lustrarea „numiţilor“.

Au scăpat însă un lucru din vedere, răzbunarea împotriva Monicăi Macovei, care a dus la introducerea în lege a unei întregi categorii profesionale, procurorii, li se va întoarce pervers împotrivă. Lustrabila Macovei va trage şi pe alţii după ea, căci procurorii sunt, în majoritatea lor, numiţi în funcţii.

Altfel spus, cei mai loviţi de lustraţie vor fi procurorii, care, potrivit legii, articolul 6, trebuie să părăsească funcţia în termen de 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. „Exercitarea funcţiei pentru persoana numită aflată în una dintre situaţiile prevăzute de prezenta lege încetează la 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.“ //