Dragnea, mimul reformist

Problema PSD nu e organizarea internă, ci marea, profunda corupție din care își trage seva și fără de care aproape că nu ar mai putea exista. Or, această tumoră, metastazată în 25 de ani, nu poate fi extirpată, mai mult, chiar nu cred că cineva vrea asta cu adevărat. „Dragnea și echipa“ cu atât mai puțin.

În doar două săptămâni, „băiatul de la ța­ră, crescut curat și sănătos“ a reușit să pre­ia controlul partidului și să dărâme fără prea multe sentimentalisme autoritatea „tâ­nărului său prieten“. Dacă îl asculți pe Drag^­nea, pare că PSD e vraiște, dezor^­ga­nizare pe toată linia, departamente doar pe hârtie, lideri rupți de realitatea țării și de baza partidului, ideologie ioc. Toată ne^­no­rocirea i s-ar datora lui Ponta, care n-a avut timp, prins cum era cu treburile gu­ver­nării, să se mai ocupe și de partid, in­si­nuează interimarul. Deocamdată doar in­si­nuează pentru că joacă scena Ahile și Pa­tro­cle, ridicând public osanale indes­truc­ti­bi­lei prietenii care nu poate fi tarată de „tră­da­re“ sau de vreun vot anapoda. Vom mai au­zi această partitură cât timp Ponta va putea fi ținut împăiat în geamul de la Pa­latul Vic­toria, pentru că scopul lui Dragnea e să-și întărească poziția în partid în pers­pectiva Congresului din toamnă și să nu pro­voace scandaluri cu gruparea Sârbu-Ghiță.

Mulți pesediști speră ca Dragnea să reor­ga­nizeze partidul, să remobilizeze baronimea, al cărei șef incontestabil a fost în ultimii ani, să reinstaureze disciplina și să-i redea încrederea. Știe cum s-o facă, e abil și bun cu­noscator al structurilor, a prins mo­men­tul propice. E soluția de avarie, am mai spus-o, PSD nu are altă variantă în actualul vid de lideri. Fără discuție că Dragnea are ambiții mari. Atât de mari încât, ca mai toți cei ajunși în fruntea PSD prin forța îm­prejurarilor și mai puțin datorită meritelor personale sau programelor, vorbește despre reforma partidului ca și cum ar pregăti o mi­nirevoluție.

S-a văzut asta în ultimul său discurs, care a avut idei și sintagme extrase parcă direct din viziunea și teoriile lui Vasile Dâncu. Pro­babil că acesta este și motivul pentru care Dâncu, în interviul acordat revistei 22, spune explicit că „Dragnea va fi o surpriză plăcută“ și că „partidul se poate reforma da­­că îl va urma pe Dragnea și echipa“. Nu ar fi prima oară când așa-numitul grup de la Cluj, din care acum a rămas doar Va­sile Dâncu, cam singurul intelectual de stân­ga înregimentat în PSD, mizează pe „tânăra generație de lideri“ în scopul reformării partidului. S-ar putea spune că Grupul i-a ratat pe toți - pe rând, Năstase, Geoană și Ponta au fost so­co­tiți speranțe reformiste și au fost sus­ți­nuți în sensul acesta. În final, toți s-au dovedit niște lamentabile eșecuri. În­cercarea lui Dragnea de a prelua te­o­riile lui Vasile Dâncu despre reformarea și modernizarea PSD în sensul unei stân­gi europene, despre atragerea in­te­lectualilor și a tinerilor socialiști întru schimbarea paradigmei în construcția elitei partidului și revenirea la ideologie și dezbatere sună de-a dreptul îndu­io­șător. Cu greu se putea găsi un per­so­naj mai departe, mai din alt film, de o astfel de reformă. Dincolo de con­dam­narea pentru fraudarea referendumului, ostentativ asumată ca act de eroism în slujba partidului, Dragnea este chiar pro­dusul de succes al sistemului care ar trebui reformat: îmbogățit de pe ur­ma combinației politică-afaceri cu sta­tul, artist al relațiilor clientelare și ne­potismelor, empatic cu baronii penali și până de curând soldat credincios în lupta împotriva DNA și artizan al unor legi menite să-i apere de justiție pe in­compatibili. Despre ce reformă vorbim în atari condiții, cu lupul interimar paz­nic la oi? Ce intelectual de stânga onest s-ar băga în PSD acum, așa cum arată el?

Problema PSD nu este însă organizarea internă, funcționarea departamentelor sau a filialelor, ci marea, profunda co­rupție din care își trage seva și fără de care aproape că nu ar mai putea exista. Or, această tumoră, metastazată în 25 de ani, nu poate fi extirpată, mai mult, chiar nu cred că cineva vrea asta cu ade­vărat. „Dragnea și echipa“ cu atât mai puțin. Așa cum nu a vrut-o nici Pon­ta, deși public făcea hărmălaie cu schimbarea statutului partidului și alungarea dosariabililor. În parlament, zidul pesedist pentru apărarea penalilor a fost fără fisură, iar acțiunile împotriva justiției au fost oprite doar din cauza disfuncţionalităților coaliției, via ge­ne­ralul Oprea, și a presiunilor externe. Deocamdată, Dragnea are un ton mult mai ponderat față de justiție, chiar ce­rând miniștrilor, nu însă și membrilor de partid, să se abțină să facă declarații potrivnice. Nu spune însă nimic despre modificările la codurile penale, care ar trebui reluate în toamnă, și nici despre discuțiile în curs despre schimbarea mo­dalității de numire a procurorilor șefi. Pare a fi vorba de un dublu limbaj, spe­cific perioadei mimării refor­mis­mului.

Analizând retrospectiv, toate vorbele frumos dădătoare din coadă despre reforma PSD au fost, pe fond, simple ipo­crizii și exerciții de imagine, în spe­cial cele legate de integritate. Publicul nu mai rezonează și nu mai dă însă doi bani pe ele. A auzit prea multe, a fost tor­pilat ani de zile cu un tir de pro­misiuni din care s-a ales praful. Și nu e vorba doar de PSD. În general, așa-zisa reformă a partidelor este un fiasco de proporții și și-a epuizat capacitatea de a colecta voturi.