Epoca USL, înapoi la FSN

USL va fi obligat să-şi dea măsura, să guverneze şi, de ce nu?, să-şi rupă gâtul singur. Aşa cum şi l-a rupt şi PDL.

Când stânga câştigă, o face zdrobitor - 1990, 1992, 2000 stau mărturie. Acestor victorii li s-a mai adăugat cea fără drept de apel din 2012. Când dreapta ajunge la putere, o face însă la limită, doar în co­aliţii fragile, cărând în spate soluţii imorale sau tra­seişti cumpăraţi la bucată. Harta s-a înroşit iarăşi com­plet, exact ca atunci când FSN cotropea ţara abia ie­şită din comunism. Sin­gu­rele pete de culoare sunt ju­deţele ungureşti, deşi nici UDMR nu se mai simte ca pe vremuri, fiind pentru pri­ma oară când s-a apropiat periculos de pragul de 5%. E o realitate care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care se re­vendică de dreapta, mai ales că vremurile care se anunţă nu sunt dintre cele mai fericite. Din toate punctele de vedere: eco­nomic, democratic, stat de drept, justiţie, europenism şi valorile lui.

USL a cucerit o putere pe­ri­cu­loa­să şi prin dimensiuni, şi prin ca­litatea oamenilor care o vor exercita. Ce va face cu ea? Este o întrebare la care nici măcar votanţii USL nu cunosc răspunsul, pentru că nici nu şi-au pus-o, votul fiind emi­na­mente negativ. Cei care îl intuiesc, care judecă din perspectiva istoriei mai recente sau mai îndepărtate, grup minoritar, de­parte chiar şi de cele 16 procente obţinute de ARD, sunt terifiaţi de ideea reîn­toar­cerii într-un trecut pe care îl credeau în­gropat pentru totdeauna, odată cu in­tra­rea în Uniunea Europeană. Nu-i aşa. Ale­gerile din 2012 l-au dezgropat şi l-au pus să umble. Plin de vitalitate, mai pervers, mai uns cu toate alifiile, mai ticăloşit şi mai plin de obrăznicie decât în perioada „romantică“ a începutului de drum.

Aşadar, USL a obţinut 60% din votul po­pu­lar, a câştigat absolut toate mandatele din 25 de judeţe, închizând peste jumătate din­tre colegiile din ţară cu 50% plus 1. Ca nu­măr de mandate, Uniunea are la un prim cal­cul 364 de locuri, deşi numărul aces­to­ra va putea creşte după redistribuire, ob­ţinând astfel majoritatea de două treimi la care aspiră. Asta deoarece numărul total al parlamentarilor va creşte până spre 550, o răsunătoare palmă pe obrazul, majoritar la vremea respectivă, al celor care au vo­tat la referendum scăderea la 300 a nu­mă­rului aleşilor. Cu vântul umflându-i pân­zele tupeului, Liviu Dragnea a anunţat că în sala de plen nu sunt suficiente locuri pentru toată suflarea, unii, probabil opo­ziţia, urmând să presteze de la balcoane, spaţiu simbolic arondat fluierăturilor, hui­duielilor şi aruncatului în cap. Anunţata ali­anţă cu UDMR, acceptată spontan, cum altfel?, de liderii săi, va ridica scorul pu­terii spre 75-80%, deşi, din rândul PNL, au sărit câţiva să protesteze mai mult de for­mă, pentru a nu da impresia că sunt sub tutela PSD. Oricum, în aceste condiţii modificarea Constituţiei nu va mai în­tâm­pina probleme. Guvernând fără opoziţie, USL va avea mâinile dezlegate să-şi pună în aplicare, la cub, ceea ce a început în vară. În primul rând, anihilarea separaţiei puterilor în stat şi a instituţiilor pe­ri­cu­loase pentru libertatea şi afacerile mem­brilor USL: DNA, ANI, CSM şi CNA. Sin­gura problemă efectivă a USL este că va trebui totuşi să guverneze, popularitatea şi procentele trecând în România, aşa cum se ştie, exclusiv prin stomac.

Victoria USL (PSD şi PNL) este zdro­bi­toa­re, nu atât prin comparaţia cu scorul ob­ţinut în 2008 - doar aproximativ 900.000 de voturi în plus - sau prin cea cu referendumul din vară - 3 milioane lipsă din faimoasele 7,4 mi­li­oa­ne -, cât prin raportare la înfrângerea ARD. Cele 16 procente sunt departe de ştacheta de 25% anunţată chiar de liderii PDL şi sunt cronica unui eşec pre­vi­zi­bil. Apocalipsa ARD, o în­cropeală făcută la dis­pe­ra­re, este preţul plătit pentru politica dusă timp de patru ani de câteva figuri sumbre ale PDL, pentru incompetenţa dublată de nesimţire în administraţie, pentru blatul incalificabil, campania fleşcăită şi can­di­da­ţii slabi, mulţi dubioşi sau afacerişti de strân­sură, traseişti sau pafarişti împinşi cu anasâna de la centru. Este desigur şi preţul plătit, ca peste tot în Europa, pen­tru criza şi măsurile de austeritate, apli­cate însă în stil românesc: cu o mână tai pensii şi salarii, cu cealaltă furi. Mai este însă şi preţul reformelor impuse de Traian Băsescu în educaţie, sănătate, muncă, pen­sii, iar în România orice tentativă de schim­bare a statu quo-ului se plăteşte greu, cu atât mai mult când ai împotrivă arun­că­toarele de flăcări media ale adversarului.

Una peste alta, ARD a reuşit să cucerească din prima, cu peste 50%, doar un singur colegiu, cel din Republica Moldova! Ni­ciu­nul dintre liderii ARD nu a reuşit să intre în parlament închizând colegiul, iar alţii nu au prins nici măcar redistribuirea. În Bucureşti, ARD a pierdut pe toată linia, exis­tând speranţe doar pentru vreo două-trei colegii la redistribuire. Un dezastru cap-coadă. Cifrele sunt distrugătoare, cu adevărat teribil este însă că partidul a fost decapitat prin vot. Dar tot răul spre bine, pentru că singura şansă a PDL să se re­construiască, reformeze şi regândească es­te să scape cumva de aceşti lideri. Cezar Preda a deschis drumul şi şi-a dat demisia din toate funcţiile de conducere deţinute. Vasile Blaga, pe care blatul din Timiş l-a dus la frumosul scor de 25,37%, nu a avut tăria, tocmai el, omul dintr-o bucată, mâ­nă de fier, să facă singurul gest onorabil după un astfel de dezastru. Nu ştim sigur la această oră decât că pe lista marilor învinşi se află multe dintre numele sonore ale ARD, vechi şi noi. Ziua socotelilor va veni urgent şi va cădea într-o vineri.

Altă lecţie a acestor alegeri este că PP-DD, considerat de mulţi o glumă proastă, a obţinut cu doar 151.543 de voturi mai pu­ţin decât ARD (la Senat). Ma­rele OTV-ist a ratat însă parlamentul. Este printre puţinele veşti bune ale acestor zile, izbăvind astfel naţia de un cuplu care se anunţa atomic: Diaconescu-Becali. (Dom­nul Gigi a luat peste 65% în Capitală, ceea ce nu face decât să întărească vorba că fie­care popor are liderii pe care şi-i merită.) La rândul lui, UDMR are de tras nişte în­văţăminte din faptul că are cel mai scăzut scor din ultimul deceniu. Baletul du­pli­cităţii unor lideri, politica interesului per­sonal mărunt, tehnica şantajului şi a schim­bării stăpânilor în funcţie de afacerile şi dosarele diverşilor şi-au arătat colţii în 2012. În tradiţia puterii cu orice preţ, sub camuflajul apărării intereselor comunităţii maghiare, UDMR se va face frate cu USL, încălcându-şi astfel propriile afirmaţii şi principii.

În situaţia cea mai complicată se află însă pre­şedintele Traian Băsescu. Scorul ob­ţi­nut de ARD îi lasă prea puţină marjă de man­evră în evitarea nominalizării lui Vic­tor Ponta ca premier. USL a anunţat din primele minute de după alegeri că nu re­nunţă la Ponta, a ameninţat iarăşi cu sus­pendarea şi este puţin probabil să-şi schim­be opţiunea. Nici nu ar avea de ce. Are o majoritate efectiv zdrobitoare, votul popu­lar este de partea sa, la fel cutuma celor 22 de ani. În fond, nu s-a întâmplat până acum ca majoritatea câştigătoare să nu-şi pună premierul dorit, spiritul Constituţiei fiind în acest sens. Băsescu este practic pus cu spatele la zid de chiar eşecul ră­su­nător al ARD, constituirea unei alte ma­jorităţi parlamentare fiind practic im­po­sibilă în aceste condiţii. Plus, ce i-ar putea mâna în lupta trădării pe eventualii opor­tunişti sau nemulţumiţi, de ce s-ar lansa ei într-o aventură politică dând vrabia din mână pe cioară de pe gard? Oricât de mi­raculos sau periculos ar fi personajul ilu­zoriu din manşeta preşedintelui, şansele de reuşită sunt foarte mici. Cât despre zvo­nurile cu dosarele instrumentate pe nu­mele lui Victor Ponta, nu le cred. Nu sunt nici în stilul lui Băsescu şi nici în al lui Da­niel Morar, care, orice s-ar spune, au do­vedit contrariul până acum. De precizat că astfel de informaţii au circulat şi în 2009, dovedindu-se false. Oricum, aşa ce­va ar fi o lovitură aplicată în locul sensibil al credibilităţii procurorilor, care ar putea pleca în bejenie cu Morar în frunte. In­for­maţia răspândită de goarna de serviciu de la Vocea Rusiei, numitul Valentin Mân­drăşescu, cum că ar exista „documente“ le­gate de prestaţia lui Victor Ponta ca „agent acoperit“ în slujba „unui serviciu secret“, ceea ce l-ar face incompatibil cu funcţia de premier din „perspectiva par­te­neriatelor strategice pe care le are Ro­mânia“, este mult mai gravă dacă este re­ală. Ar fi unicul argument de scăpare din complicata situaţie, desigur, cu întrebarea vitală: de ce acum? Nu cred nici în această variantă, deşi poate mă înşel de data asta.

Judecând însă lucrurile în raport cu realitatea zilei, Traian Băsescu are de ales între a declanşa o criză care va duce inevitabil la suspendare sau a accepta inacceptabilul. Partenerii strategici nu-i vor mai sări în ajutor, deşi nu cred că e vreunul fericit cu Ponta, dar sunt practic în imposibilitate de a neglija votul popular şi principiile în virtutea cărora au acţionat în vară. Este evident că Victor Ponta, plagiator dovedit şi cu reale probleme de mitomanie, în vremuri nor­male ar fi ultima persoană de pe cea mai lungă listă posibilă de premieri. Până la urmă, orice ar alege, Traian Băsescu, într-un fel, şi-a terminat cariera politică. Cu Ponta premier, va deveni preşedintele-de­cor, permanent ameninţat şi batjocorit cu suspendarea, rol care nu i se potriveşte şi care i-ar garanta o ieşire păguboasă de pe scenă. Declanşând o criză politică, va fi sus­pendat şi demis, un final nedrept şi de neacceptat. Desigur, mai are şi formula de­misiei. Atipică pentru România, dar care i-ar garanta o pagină de istorie şi ar fi un precedent la care şi alegătorii, şi po­li­ti­ci­e­nii ar avea de meditat. Un reper de care se vor lovi mulţi. E o dilemă a cărei re­zol­va­re doar Traian Băsescu o ştie şi pe care o va juca în stil propriu. Indiferent însă de soluţie, USL va fi obligat să-şi dea mă­sura, să guverneze şi, de ce nu?, să-şi ru­pă gâ­tul singur. Aşa cum şi l-a rupt şi PDL. //