Frăţia plagiatorilor

Triumful „frăţiei plagiatorilor“, formată din elita politico-intelectuală provoiculesciană, înseamnă afundarea iremediabilă în mocirla morală din care România face, de 22 de ani, eforturi să iasă.

Celor care se tot întreabă şi mă întreabă de ce este miza acestor alegeri mai mare de­cât a altora, similară celor din 1990, le spun că din cauza plagiatului şi a justiţiei. Aşa cum votul de atunci ne-a can­tonat definitiv la mar­ginea Europei, acolo unde stăteam cuminţi, ratând şan­sa de a merge împotriva propriului destin, la fel va face şi votul din 2012. Dacă nu cumva va avea con­se­cinţe şi mai distrugătoare, pentru că şi condiţiile sunt altele. Dacă populaţia nu pricepe, aşa cum n-a pri­ceput nici atunci, din motive mai mult sau mai puţin obiective (analizate de Lu­cian Boia inclusiv în ultima carte, De ce este România altfel), în schimb, elita în­ţelege.

Înţelege chiar şi cea clientelară, de rea-credinţă şi oportunistă. Ştie şi această eli­tă că plagiatul lui Ponta e dincolo de în­doială, că în orice ţară normală şi-ar fi pierdut de mult şi titlul de doctor, şi func­ţia politică, că aşa ar trebui să fie şi în Ro­mânia. Ştie, dar schimonoseşte adevărul cu argumente ruşinoase - „Băsescu l-a dat în gât“ şi „toţi fac la fel“ - sau tace com­plice. M-am uitat pe lista celor peste 2.700 de semnături strânse pe site-ul revistei 22 la scrisoarea deschisă prin care i se cere Ecaterinei Andronescu să-i ridice titlul lui Ponta. Semnături venite în proporţie co­vâr­şitoare din mediul academic, al inte­lectualităţii, al societăţii civile active de aici şi din străinătate. M-am uitat şi pe alte proteste şi petiţii pe această temă, ca­re au strâns şi ele alte mii de semnături. N-am văzut nicio semnătură a vreunuia dintre intelectualii anti-Băsescu, adică pro Voiculescu-Antonescu-Ponta. Fac aceas­tă categorisire pentru că înţeleg că este uni­ca în virtutea căreia această elită funcţionează; pentru ea adevărul şi etica aca­de­mică, bunul simţ şi de­cen­ţa, până la urmă, au obli­ga­toriu culoare politică. Din punctul meu de vedere, pla­giatul lui Ponta a fost, mai mult decât orice altceva în 22 de ani, turnesolul care a scos la lumină mizeria mo­rală a acestei categorii de intelectuali şi pentru care nu găsesc nicio scuză. Pun semnul egal între intelectualii care au aplaudat sau au băgat capul sub aripă la venirea minerilor şi cei care fac acelaşi lucru acum cu plagiatul lui Ponta. Spre deosebire, „intelectualii lui Bă­ses­cu“, eticheta lipită pe fruntea celor care sunt şi au fost împotriva PSD şi USL, nu au susţinut niciodată derapajele PDL şi ale preşedintelui. Au protestat la măgăria faţă de Regele Mihai, la atacul lui Băsescu la adresa procurorilor, la încercarea PDL de a comasa alegerile locale cu parl­a­men­ta­rele. Au scris, au semnat proteste, s-au de­limitat. Nu toţi, dar majoritatea. Pentru as­ta au fost îngropaţi în lături. Sincer, nu mi-am făcut iluzii că Ponta va ajunge să-şi dea demisia sub presiunea inte­lec­tu­a­lilor, la cererea universitarilor, ci doar să-i aud spunând pe aceştia la unison „dom­nule, eşti un plagiator, noi asta credem despre tine, dă titlul înapoi şi n-ai decât să rămâi premier“. Ar fi fost gestul minim de onorabilitate.

Cei peste 2.700 de semnatari ai scrisorii că­tre ministrul Andronescu nu cer nici demisia lui Ponta, nici aruncarea lui după gratii, cer doar să i se ridice titlul de doc­tor. Nu am văzut pe lista cu semnături ni­ciunul dintre numele care iscăleau, în va­ră, epistola către Barroso, Reding, Van Rom­puy, Malmström şi Catherine Day, cla­mând dispariţia democraţiei sub dic­ta­torul Băsescu şi susţinând că „apără prin­cipiile democratice şi statul de drept“. Unde se află plagiatul în ecuaţia asta? Cum de au ajuns ei pavăza furtului intelectual? Este posibil ca ura faţă de Băsescu să le ani­hileze complet discernământul, să facă tabula rasa din normele şi principiile în apă­rătorii cărora s-au erijat, unii dintre ei, ani de zile? Aşa se face că, voit sau nu, au ales să intre în „fraţia plagiatorilor“.

Triumful acestei „frăţii“, formată din elita politico-intelectuală provoiculesciană, în­seamnă afundarea iremediabilă în mocirla morală din care România face, de 22 de ani, eforturi să iasă. Asta e una dintre mi­zele alegerilor. A doua este însuşi statul de drept. Aceiaşi intelectuali ignoră ipocrit pe­ricolul, semnalele care vin zi de zi, spun că e sperietoarea folosită de „băsişti“. Bă­sişti ca Reding, Barroso, Gitenstein, pro­babil. O majoritate parlamentară de di­men­siunile FSN, cu apucături chiar mai rele, aflată în război deschis cu justiţia, cu Curtea Constituţională, cu DNA şi ANI, care teoretizează supremaţia „poporului“ asupra separaţiei puterilor în stat şi vrea respingerea deciziilor Curţii Cons­titu­ţio­nale şi ale instanţelor de două treimi din parlament, nu e un pericol? Şi aici asistăm la triumful relei credinţe.

Cum în campania asta nu s-a discutat nimic, singurul subiect de interes fiind da­că îl numeşte sau nu Băsescu pe Ponta pre­mier, acum, la final, lucrurile s-au sim­pli­ficat. Alegerea este între cei care, deşi pot fi acuzaţi de incompetenţă blatistă, spun că îi vor lua titlul lui Ponta şi vor înăspri prevederile privind plagiatul, că vor lăsa CSM, CCR, ANI şi DNA neschimbate şi cei care garantează că nu vor face asta. //