Iohannis joacă. Altfel

Evadarea președintelui Iohannis din bula de tăcere și conformism instituțional arată debutul unei schimbări de strategie. Deocamdată, e doar un prim pas.

Începând din 11 mai, Iohannis a devenit ce­va mai vocal: l-a criticat pe Ponta pe­n­tru vizitele de „capul lui“ în străinătate și pentru brambureala cardului de sănătate, a ripostat dur, deși tardiv, la manipulările care îl acu­zau de interese în cazul fir­mei austriece Schweig­ho­fer, cerând SRI să verifice acuzele lui Ponta, a de­cla­rat că lupta împotriva co­rupției trebuie să continue la aceeași intensitate și a spus că va contesta la Cur­tea Constituțională mo­di­ficările operate în parlament la legile pe­nale. A folosit cuvinte mai apăsate decât obișnuiește. Ce s-o fi întâmplat?

Să fi priceput Iohannis că dacă mai tace mult pierde din popularitate, pune sub sem­nul întrebării alegerile din 2016 și face pârtie PSD? Că nu poate miza pe PNL să fa­că opoziție eficientă, așa cum și-ar fi do­rit, și că partidul este divizat de lupte in­terne (vezi stenogramele), bântuit de fan­toma USL și lipsit de lideri și vectori de opinie? Sau, poate, a început să aibă o viziune mai largă asupra peisajului politic? Asupra unei realități pe care, s-a văzut as­ta și în campanie, nu o înțelegea în pro­funzimea ei, pe care nu o interioriza și asu­ma. Poate i-a devenit limpede, după cele cinci luni de mandat, că tabloul ge­neral e într-adevăr dezolant și problemele complet diferite de cele din urbea Sibiului: partide dominate de interese de gașcă și clientelare, un parlament în care penalii fac muzica, o societate apatică, fun­da­mental divizată și distorsionată și o presă mercenară în majoritatea ei, dependentă de portofelele politicienilor și afaceriștilor one­roși, cu jurnaliști, tot mai mulți din păcate, dispuși să execute la foc automat cam­panii de manipulare. A înțeles, chiar pe pielea lui, cât de nociv este să-l lași pe Ponta să-și facă mendrele și că eșe­cu­rile și prostiile acestui gu­vern incompetent și po­pu­list se vor răsfrânge direct și asupra lui. Probabil a mai înțeles și că lipsa de re­acție seamănă a blat.

Nu știu dacă este așa sau, pur și simplu, Iohannis a de­venit mai receptiv la criticile care i s-au adus și încearcă o schimbare a propriei pa­radigme. Cert este că dă semne că vrea să joace, în felul său, desigur, așa cum a anun­țat în interviul pentru televiziunea ger­mană ARD.

„Am fost de la bun început pe baricade, doar că tăcerea mea nu a fost o tăcere adevărată. Pentru ritmul în care e Ro­mâ­nia obișnuită mă adresez opiniei publice, într-adevăr, rar. În comparație cu sta­tele europene însă, ieșirile mele publice sunt de-a dreptul dese. Felul în care aleg să adresez problemele și felul în care mă exprim este foarte diferit de predecesorul meu și tocmai din această comparație unii au impresia că vorbesc puțin.“

Președintele are dreptate când spune că mulți se raportează la Traian Băsescu atunci când îl judecă, așa cum se raportează însă, mult prea ostentativ în opinia mea, la ace­lași personaj el însuși și, până nu se va ieși din aceasta dublă capcană, lucrurile nu vor intra pe un făgaș normal și efi­ci­ent. Problema de fond nu este nici de sti­listică, nici de frecvența ieșirilor publice, aici Băsescu este de neegalat și „regalul“ pe care îl oferă de câteva ori pe zi îi este util lui Iohannis, e demonstrația „așa nu“: lumea s-a săturat de „capete în gură“, epi­tete, grobianism și de datul cu părerea des­pre tot ce mișcă și mai ales de con­tor­sio­nisme în chestiuni de principiu - jus­ti­ție, DNA, ambasade. Altfel spus, lui Io­hannis chiar îi este imposibil să fie ca Bă­sescu sau ca Ponta, cu șmecheriile, tu­peul, minciunile și populismul lui („decât să fiu mârlan, mai bine pierd“, a spus în campanie). În schimb, unde ar trebui să fie ca Băsescu (acela din vremurile lui bu­ne), este consistența, substanța spuselor.

Din acest motiv, schimbarea de strategie este doar la primul pas. Iohannis se men­ține în generalități, în evidențe și lucruri de bun-simț, iar simpla enunțare a pro­blemei nu este suficientă, rămâne irele­van­tă. În esență, publicul nu așteaptă nea­părat o punere la punct a lui Ponta sau a diverselor decizii guvernamentale, o astfel de abordare duce inevitabil la un război, ceea ce nu e de dorit, oricât ar băga unii bă­țul prin gard. Un război pe care nu-l poa­te câștiga, pentru că Ponta e un mo­nu­ment de rea-credință și are mai toată pre­sa la picioare. Publicul așteaptă de la președinte argumente, explicații, opinii (con­ferința de presă de luni este un bun început). Am mai spus-o, vrea să știe ce și cum gândește președintele, iar diversele „fapte“ trebuie susținute cu „vorbe“, care să aibă însă în spate expertiza. Acesta este punctul nevralgic al lui Iohannis, pare că rămâne la suprafață pentru că nu cunoaște bine problema. Modelul Băsescu este unul de urmat la acest capitol, să nu uităm mo­mentele în care explica logic și fun­da­men­tat complexitatea unei chestiuni, cum își argumenta pozițiile. E clar că Iohannis nu are în jur oameni competenți pe pro­ble­mele-cheie și îi lipseşte background-ul. Al doilea pas al strategiei în direcția asta ar trebui să meargă.

Președintele Iohannis nu mai putea amâna să intre în joc și pentru că devine tot mai evident că împotriva lui s-a pus în miș­ca­re campania de manipulare și discreditare. Ea nu a început cu austriecii și defrișările, ci mult mai înainte, dar a fost mai so­fi­s­ticată, pe măsură însă ce se apropie ale­gerile, va crește în agresivitate. Miza este enor­mă: rămânerea PSD la putere încă patru ani, rolul lui Iohannis fiind esențial, în condițiile cvasi-inexistenței opoziției. A înțeles oare asta? Ca și în campanie, Io­hannis are împotriva sa coaliția Ponta-Bă­sescu.