De același autor
Toate defectele de caracter, cele care se vedeau cu ochiul liber sau doar se intuiau, care i-au făcut să ezite pe alegătorii lui Iohannis, „răul cel mic”, la cele două rânduri de alegeri, au ieșit la iveală în ultima conferință de presă pe care președintele a catadicsit să o ofere. Aroganță, suficiență, lipsă de empatie, lașitate. Dacă mai beneficia de o brumă de încredere din partea populației, a pierdut-o și pe aia.
În marea-i generozitate, președintele a venit pregătit să nu spună nimic și să ofere răspunsuri standard. Indiferent de întrebare și de gravitatea problemei, Iohannis fie nu știe, fie nu e de competența lui, fie conjunctura e nefavorabilă. A arătat o grandioasă neputință și asta pentru că nu vrea să-și asume nimic. N-a văzut, n-a auzit, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Legile securității? Iohannis nu le-a văzut și nu le-a cenzurat, dar prins cu șoalda, a trebui să admită că „experții” serviciilor secrete au colaborat cu niște „colegi” de la Departamentul siguranței naționale de la Cotroceni. Și ăștia nu i-au dat raportul? Ne crede tâmpiți, probabil. Plus, ce înseamnă că nu le-a cenzurat? Păi, mai bine le cenzura, dacă nu era de acord cu ce scrie acolo, cu derapajele care au revoltat societatea civilă și au „îngrijorat” populația. Dar, vezi Doamne, Iohannis e un democrat, el nu-și bagă nasul în circuitul unor legi, ele ajung în parlamentul dominat de coaliția PSD-PNL, în care are mare încredere, și dacă vor conține „excese” se va ocupa atunci de ele. Dar care excese? Iohannis nu le numește. Nu e deloc exclus ca președintele și societatea să aibă înțelegeri diferite asupra acestor „excese”. De exemplu, s-ar putea ca șefului statului să nu i se pară nimic în neregulă cu faptul că SRI și SIE vor avea o superimunitate sub directa sa oblăduire sau că serviciile vor putea să facă afaceri și să oblige oamenii la colaborare, fix ca pe vremea lui Ceaușescu. Argumentul, pe care, indirect, Iohannis l-a livrat deja, este că legislația e învechită și trăim vremuri neobișnuite. Cum astfel de vremuri am trăit și în timpul pandemiei de COVID, când o serie de drepturi fundamentale au fost puse între paranteze, motivele de îngrijorare sunt cu atât mai mari.
Dar proba de foc, trecută cu brio, a duplicității și a impotenței prezidențiale, a fost cea a plagiatului premierului, în contextul nenăscutei Românii educate. Eu „nu sunt chemat să evaluez teza de doctorat” a lui Nicolae Ciucă, nu e treaba mea și nu mă interesează detaliile, a râs superior Iohannis. E același om care în 2014 se înfoia la Victor Ponta, vedem acum cât de ipocrit: „Oriunde în lume dacă cineva dintre politicieni e prins că a copiat și numai trei rânduri și a plagiat e obligat să se retragă din politică”. Cum ar veni, plagiatorii noștri sunt buni și trebuie protejați, chiar și făcând ilegalități, iar ai lor sunt răi și trebuie să plece acasă.
Iohannis își bate joc de toți cei care luptă de ani întregi împotriva plagiatului, de mediul academic și de tot învățământul, în ultimă instanță. România educată, devenită doar un alibi, s-a înecat cu propria-i „toleranță zero” pentru plagiat. Președintele spune că are încredere că aceia „puși să analizeze” lucrarea lui Ciucă își vor face treaba. „Am discutat aceste spețe cu Ministerul Educației și am primit asigurări că toate procedurile sunt respectate”. Pe bune? Se face că nu știe că CNATDCU a fost împiedicat să-și facă treaba de niște judecători care au respins toate sesizările de plagiat. Unul, Marius Iosif, a fost membru PNL și s-a pensionat imediat după ce și-a îndeplinit misiunea, altul a invocat „nevoia de stabilitate în conducerea executivă a statului” și „potențiale daune de imagine” aduse premierului. Dar, desigur, justiția e independentă, la fel și presa, spune fără să clipească Iohannis. Atât de libere, încât dosarul Emiliei Șercan e tărăgănat de autorități cu bună știință, iar președintele, cocoțat pe soclu, „nu se poate ocupa de fiecare caz în parte”. Evident, se ocupă doar de cele care îi convin în exercițiul discriminatoriu al puterii.
Confruntat cu plagiatul protejatului său și cu cifrele demoralizatoare din educație, Iohannis a dat un răspuns halucinant: „Acestea sunt cea mai bună dovadă că e mare nevoie de România educată”. Merci! Teoria a făcut-o deja cu șase ani în urmă și nu sunt semne că viitoarea lege a educației chiar își propune să rezolve problemele. Va fi o formă fără fond după chipul și asemănarea celui care o moșește fără spor de atâția amar de ani. „Pregătirea pentru acest proiect a fost dificilă, mai degrabă din motive politice decât din motive tehnice”. Bla, bla, bla…
Ceva merge totuși bine în țara asta, chiar dacă populația, nerecunoscătoare, nu-și dă seama: Guvernul. Președintele e mulțumit, are numai cuvinte de laudă. Guvernul își face „treaba bine” și semnalele sunt „bune”. Poate pe altă planetă, cea pe care Iohannis așteaptă să i se ofere un post de șef NATO, căci în România inflația a luat-o razna, codul fiscal, menit să mai grebleze bani la buget, e făcut fără cap și coadă, angajările la ministere au curs pe bandă rulantă, iar un drum la supermarket e o aventură cu final nefericit. În rest e totul minunat. Normal, din moment ce toți miniștrii sunt de nota zece și la agricultură nu s-a găsit altul decât Daea cu oaia lui.
Ca și Băsescu și Constantinescu, Iohannis a reușit să-și facă praf spre final de mandat tot capitalul de încredere. Măcar primii doi au lăsat totuși ceva în urma lor, ceea ce deocamdată nu se poate spune despre Iohannis. //
