De același autor
Băsescu şi PDL au marele merit de a fi încercat, diferenţa faţă de USL se vede mai bine ca oricând acum. Dar jumătăţile de măsură aruncă totul, implacabil, pe o linie moartă.
Şinele strălucesc cu pielea bine întinsă la soare. Se opresc într-o grămadă mare de nisip şi pietriş, cu vârful încununat de un par putrezit sub ploi. Pe şine, o locomotivă scorojită de care stau atârnate vreo trei vagoane. Au un aer de disperare mută, cu geamurile cenuşii, uşile brodate de migăloase pânze de păianjen şi osiile îngroşate de uleiuri şi noroiul drumurilor. O putoare de rahat de pisică te izbeşte când te apropii. Din când în când, tot mai rar, hardughia e trasă, mutată şi pusă în mişcare pe liniile cele adevărate. Linia moartă rămâne tăcută în aşteptarea a nu ştiu ce.
Interviul cu Mircea Miclea m-a dus cu gândul la ea, la linia moartă pe care o vedeam, vară de vară, trecând cu rucsacul în spate spre Piatra Craiului. M-a dus cu gândul pentru că aproape orice şansă e garată pe o astfel de linie moartă. „Pericolul restauraţiei ni se datorează în mare măsură şi nouă. Dacă nu s-ar fi amânat foarte mult declanşarea unor procese, am fi avut deja o masă critică de câştigători. Sunt amărât, pentru că, având o lege atât de generoasă, s-a pierdut şansa de a o pune pe picioare“, spune Miclea în interviul pe care i l-am luat acum două săptămâni. Şi, din păcate, are dreptate. Legea educaţiei, neînţărcată din acel soi de „neputinţă decizională“ despre care vorbeşte Miclea, are toate şansele să sfârşească scorojită sub procesul restauraţiei. Dacă s-ar fi instalat deja consiliile de administraţie în şcoli, care urmau să selecteze profesorii şi unde părinţii ar fi avut un cuvânt greu de spus, dacă s-ar fi aplicat deja filosofia de finanţare a universităţilor, granturile de studii, sau profesorii care puteau conduce doctorate ar fi fost habilitaţi, dacă măcar cadrul curricular naţional ar fi fost finalizat, o eventuală restauraţie ar fi fost nu imposibilă, dar mai complicată. Lucrurile neterminate îşi spun cuvântul, aşa cum cele care au apucat să funcţioneze, să producă efecte îşi spun şi ele cuvântul. Exemplul bacalaureatului e elocvent. Sub presiunea corectitudinii de anul trecut, a imensului scandal care a devoalat impostura şi mediocritatea generalizate, Guvernul Ponta a fost obligat să meargă în acelaşi trend, chiar dacă, probabil, va încerca tot posibilul să furnizeze materie primă pentru fabricile de diplome. Va reuşi însă doar parţial. Reacţia rapidă la frauda de la bacalaureatul olimpicilor arată, iarăşi, că un anumit tip de corectitudine a prins în opinia publică, motiv pentru care produce teamă la nivelul autorităţilor.
Dar cel mai bun contraexemplu la lucrurile neterminate este justiţia. Parcursul din ultimele săptămâni al dosarului „Trofelul calităţii“ a fost un semnal dur pentru USL, care a descoperit cu stupoare că reformele lui Macovei şi-au produs efectele. Procurorii DNA au înfruntat maşinăria pornită să-l scape pe Năstase, au acţionat rapid percheziţionând sediul ISC, l-au pus pe Grăjdan sub urmărire penală şi au servit „proba listingului“, schimbul de SMS-uri şi telefonul fatidic de la 5 dimineaţa dintre Grăjdan şi Năstase. USL nu a anticipat asta, crezând că simpla sa venire la putere este un mesaj suficient pentru a intimida procurorii şi a-şi resubordona justiţia. Iată că s-au înşelat, iar procurorii care au lucrat în aceşti ani sub Daniel Morar au dat de gustul independenţei - în fond, arestările şi trimiterile în judecată ale celor de la PDL demonstrează cu prisosinţă asta - şi nu vor renunţa uşor. Nu spun că restauraţia este imposibilă, înlăturarea lui Morar şi „detaşarea“ celorlalţi procurori DNA sunt metodele la îndemână, dar USL va trebui să muncească, să înfrunte o parte a opiniei publice şi media, să dea socoteală în faţa Comisiei Europene, care va ţine cu dinţii de paşii înainte făcuţi. Cert e un lucru: gararea justiţiei şi în primul rând a DNA pe linia moartă va avea costuri politice pe care USL nu le contabilizează, deocamdată, corect.
Invers, exemplul şmecheriei „taxei de solidaritate“, adică supraimpozitarea veniturilor bugetare de peste 1.000 de euro pe care vrea s-o impună Ponta. Parte dintre argumentele folosite acum de USL sunt similare celor ale lui Emil Boc de acum vreo doi ani. Care a fost finalitatea campaniei furibunde împotriva pensiilor „nesimţite“ şi a salariilor exorbitante din administraţie? Ne spune Ponta: cele 320 de milioane vechi pe lună luate de tatăl Robertei Anastase, consilier la Conpet. Şi ca el, probabil, încă vreo câteva sute de clienţi politici. Păi, nu tuna şi fulgera Boc, prin 2009, că „salariile nesimţite“ de mii de euro din deconcentrate vor rămâne plafonate la nivelul a 4.800 de lei, e şi un memorandum încheiat cu FMI, în sensul acesta, până când vin managerii privaţi? Dacă managerii cu pricina ar fi fost deja puşi în pâine, dacă directorii şi directoraşii agenţiilor ar fi fost selectaţi şi pe alte criterii decât apartenenţa politică şi contribuţia la partid, dacă n-ar fi fost „taţi“ care să încaseze cu adevărat sume nesimţite, acum lui Ponta i-ar veni mai greu să justifice renunţarea la cota unică şi măsura de pauperizare a clasei de mijloc. Dar aşa, când nu duci lucrurile la capăt, oferi restauraţia pe tavă.
Alt exemplu. Ferocitatea politizării făcute acum de USL este, într-adevăr, nemaiîntâlnită, în principal datorită vitezei şi lipsei criteriilor. Dar, dacă PDL iniţia, măcar şi într-o formulă retuşată, un „plum book“ american, adică scoaterea transparentă (într-un ghid) la concurs a posturilor din administraţie, până la nivel de secretari de stat, ar fi creat un precedent greu de dat la întors. Acţiunea „pedeliştii trebuie daţi afară până la ultimul“, vituperată de Antonescu, ar fi presupus costuri de imagine mult mai mari.
Desigur, Băsescu şi PDL au marele merit de a fi încercat, diferenţa faţă de USL se vede mai bine ca oricând acum. Dar jumătăţile de măsură aruncă totul, implacabil, pe o linie moartă. Cea pe lângă care trecem vara în drum spre munte are în spatele grămezii de pietriş o râpă plină de gunoaie şi buruieni. //
