De același autor
E timpul să-ți dai seama din nou unde e răul cel mai mare. Judecă singur și arde-l. Râzi de el. Poți s-o faci, măi popor! Altfel, din victimă ajungi complice. Cum ai mai fost. Asta vrei?
A trecut un sfert de secol de la revoluția din decembrie 1989. Vă dați seama, un sfert de secol! Cam tot atât cât dictatura lui Ceaușescu. De unde am plecat, unde suntem și, mai ales, încotro ne îndreptăm? Răspunsurile nu sunt încurajatoare. Veți spune că suntem membri UE și NATO, că putem circula și munci aproape oriunde în lume, că avem capitalism, mai de cumetrie, mai sălbatic, că magazinele sunt pline, bani să ai, televiziuni de nu le mai încape spațiul de emisie, parlament, partide, oligarhi etc. Așa-i. La suprafață Occident, în măruntaie o societate prea puțin evoluată, încremenită uneori în Evul Mediu, adesea atârnată în comunism, ca mentalitate și apucături. Bilanțul sfertului de secol ar fi trebuit să fie tema majoră a campaniei, viziunea pentru următorul, alta. Ce au lăsat în urma lor politicienii acestor 25 de ani, ce au de gând pe mai departe? Ce am făcut noi, ca societate și indivizi, în tot acest timp, ce vrem pentru viitor? Vrem ceva?
Dacă ar fi să dau un titlu caracteristic revistei 22 din anii 1990, aș scrie așa: România, încotro? Am însă mai puține răspunsuri decât atunci. Răspunsurile conțin, volens-nolens, așteptări, speranțe, certitudini, nu sunt doar rezultatul analizei reci. Or, noi toți am dat cam toate răspunsurile posibile, am căutat toate explicațiile, inclusiv pentru inexplicabil, ne-am cam epuizat resursele de speranță, capacitatea de a ne face iluzii. Asta se vede și se simte în apatia care ne roade ca viermele, în felul în care (nu) reacționăm la răul sau binele din jur, la situații care în mod normal ar face alte societăți să explodeze. Chestie de specific național, de ADN, veți spune. Probabil. Explicație insuficientă, comodă și superficială, dar totuși adevărată. Alta aproape că nu mai există.
Cum de e posibil ca, după un sfert de secol, tema principală a campaniei dintre cele două tururi de scrutin să fie dreptul la vot? E cutremurător ca, după 25 de ani de democrație, stat de drept, libertate de exprimare și alte chestii fundamentale pe care ne-am închipuit că le-am rezolvat în 1989, să existe români care să nu poată vota pentru că nu vrea puterea să-i lase. Și nu-i va lăsa nici în turul doi. Demisia lui Corlăţean, o pușlama incompetentă și tupeistă, plus numirea lui Meleșcanu, limbă și caracter alunecos, sunt praf în ochi. Știți de ce? Pentru că, în loc să fie lumea în stradă cu sutele de mii, așa cum s-ar întâmpla în orice țară democratică, populația lâncezește. Se holbează la televizor.
Cum naiba e posibil, după un sfert de secol, să nu fim în stare să avem o dezbatere finală între candidați, măcar una la nivelul anului 1990, dacă nu mai mult? Dezinteresul, blazarea, apatia, manipularea care naște monștri au făcut posibil regresul. Ponta s-a cuibărit la ora la care scriu la RTV-Ghiță și îi dă înainte cu minciunile: protestele pentru votul din diaspora sunt manipulate de Băsescu, legea nu permite înființarea de noi secții de votare. Iohannis e la Realitatea TV și povestește ca la gură sobei cum e cu „România lucrului bine făcut“. Realități paralele, între ele nicio punte. Nici nu și-o mai dorește careva. Falia nu urmărește doar curbura Carpaţilor, e undeva mai în adânc.
Până și capacitatea de a distinge răul cel mare de cel mic pare că s-a atrofiat. Era singura care a reușit, nu de puține ori, să mențină cât de cât lucrurile într-un echilibru. Fragil, e drept. Intuiția populară, valorile creștine, intervenția elitei intelectuale își spuneau in extremis cuvântul. Înclinau balanța. Ce mai e însă de făcut dacă și acestea dispar sau sunt aruncate la hazna? Iată, o parte consistentă a elitei și-a pus conștiința la tarabă, ajungând să crediteze un plagiat ordinar, exact prin același mecanism prin care a făcut dintr-o analfabetă o ditamai academiciana. Mitomania este ridicată la rang de virtute, indispensabilă în politică, și, prin ricoșeu, în viață. În loc ca mulțimi furioase să iasă în stradă, conștiente și oripilate de răul care se lățește sub ochii lor, tropăie spre sacoșa cu mălai. Salivează la pomeni. Juisează la Antena 3.
Un sfert de secol a trecut și, dacă te uiți în jur, te apucă greața. Puține repere au mai rămas în picioare. Iar alea care au rezistat în poziție verticală sunt târâte în mocirlă de o șleahtă de golani în aplauzele mulțimii. Oameni care au fost cândva învestiți cu încredere au decăzut fără speranță. Mai jos de atât ar trebui să nu mai fie loc. Ultimele exemple: Emil Constantinescu îi închină ode lui Ponta pentru, culmea, cinstirea memoriei eroilor anticomuniști; Zoe Petre își face veacul la televiziunea securistului Voiculescu, vituperând împotriva protestatarilor; Ciorbea slugărește la PSD.
A trecut un sfert de veac, cinci ani peste previziunile lui Brucan. Tot „cu televizorul ați mințit poporul“, tot cu secesionismul, doar că acum Ardealul ni-l iau nemții în loc de unguri, tot cu turismul și „suplimentara“ la vot. Tot sărăcie, tot circ. O societate la fel de ruptă, o democrație tot pe muchie de cuțit. Mai mult decât altele, campania 2014 a scos la iveală vulnerabilitățile, traumele, clivajele, imensa permeabilitate la manipulare, hidoșenia acestei puteri în care s-au distilat parcă toate păcatele. Nu arătăm deloc bine. Ar trebui să fim îngrijorați, dar nu suntem. Ce-i de făcut? Mai e vreo cale de scăpare?
Chiar dacă am sentimentul că-mi bat gura degeaba de sfertul ăsta de secol, tot trebuie să spun ceva. Măi popor, tu chiar nu vezi unde-i răul cel mare? Ce-i cu tine, popor, că nu ești mai tâmpit decât altele, ba din contră, de nu mai distingi negrul de alb? Chiar ești orb? Chiar nu-ți mai dai seama când te minte cineva de dimineață până seara, chiar nu mai simți când ți se bagă mâna în buzunar și ți-l mai și întoarce pe dos? Chiar nu mai ești în stare de o reacție sănătoasă, măcar de autoapărare, dacă nu de ripostă? Ce naiba e cu tine, popor al meu? Au trecut 25 de ani și nu înțelegi că ai rămas tot la coada vacii și a Europei. N-ai pic de mândrie? Ți-e indiferent că râd ăștia de tine pentru că te pot cumpăra pe trei firfirici, că te iau de prost spunându-ți că ești minunat? Uită-te și tu în jur. Totul e în mâna lor, tu ești la mâna lor. Îți place? Știu că vezi doar cum banul și corupția fac legea, că ticăloșii ajung mari și tari, că fără relații, exact ca pe timpul Împuşcatului, nu rezolvi nimic şi că fără şpagă se alege praful de tine. Dar tocmai d-aia mă întreb: cum de reușești să suporți? Cum de nu te enervezi și tu măcar puțin? Nu o să-ți spun să te gândești la copiii tăi (deși ar trebui), am să-ți spun să te gândești la tine. Dacă îți va merge ție mai bine, o să le meargă și copiilor tăi. Nu te mai lăsa prostit că toți sunt la fel. Nu sunt. Chiar dacă unii fură cu sacul și alții cu tirul, nu chiar toți fură. Chiar dacă unii mint și ei ca totul omul, sunt alții care mint tot timpul, bolnavi de-a dreptul. Care te mint într-așa un hal, că ajungi să crezi că ăsta-i normalul. Nu, nu e. Taci și înghiți, poporule! Calea nu e minciuna și corupția, sărăcia și televizorul. Votezi cu hoții sau stai acasă și după aceea te plângi. A trecut un sfert de secol de când ai scăpat de Ceaușescu, popor! E destul. E totuși timpul să-ți dai seama din nou unde e răul cel mai mare. Judecă singur și arde-l. Râzi de el. Poți s-o faci, măi popor! Altfel, din victimă ajungi complice. Cum ai mai fost. Asta vrei?
