Mărirea şi decăderea PDL

La alegerile din 2000, Partidul De­mocrat părea pe ducă: obţ­i­nuse doar 7% la parlamentare, ceea ce însemna o pierdere de 8 procente faţă de 1996, când can­didase sub sigla Uniunii Social-Democrate (PD şi PSDR), iar la prezidenţiale Petre Roman sco­sese un penibil 3%, într-o cursă în care, în primul tur, îi avusese drept adversari pe Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. După patru ani de guvernare sub pălăria Con­venţiei Democratice din România (CDR) - marcaţi de bâlbâieli, ra­tarea principalelor obiective din program, dar mai ales de in­ter­minabile certuri interne –, PD a evitat la mustaţă soarta PNŢCD, rămas în afara parlamentului. Do­uă au fost momentele care au scos partidul din letargie, rea­du­cân­du-l în prim-planul vieţii po­li­ti­ce: Traian Băsescu câştigă Pri­măria Capitalei în faţa lui Sorin Opres­cu şi cucereşte, un an mai târ­ziu - 2001 - şefia PD deţinută vreme de 9 ani de Petre Roman. În 2011, un Traian Băsescu aflat la al doilea mandat prezidenţial vărsa creştineşte o lacrimă pe sce­na Con­gresului care avea de ales între Emil Boc şi Vasile Blaga, în amin­tirea momentului care i-a pe­ce­tluit cu 10 ani înainte soarta lui Roman: „Petre, eşti cel mai bun“.

Gloria şi prăbuşirea în cifre

Adevărata cotitură în drumul spre glorie al PD a fost produsă de o altă lacrimă, cu adevărat celebră, cea vărsată în momentul „dragă Stolo“. Variatul arsenal bă­sescian s-a îmbogăţit cu „la ţepe în Piaţa Victoriei“, „Ce ghi­nion pe ţara asta să aibă de ales între doi comunişti“, „Ţi-a plă­cut aseară la Vântu?“. Rezultatul s-a văzut în cifre. În 2004, sub si­gla Alianţei D.A., scorul este de 31,3%, în 2008, PD obţine de unul singur 32,5%, iar Traian Bă­sescu iese preşedinte cu 51,2% în 2004 şi 50,5% în 2009. Pră­bu­şirea este la fel de spectaculoasă: în 2012, PDL reuşeşte cu greu să atingă 17% la alegerile par­la­mentare. Mai mult, pierde între locale şi parlamentare apro­xi­ma­tiv 1 milion de voturi.

Emil Boc conduce PDL timp de 7 ani, din mai 2005 şi până în iunie 2012, când îşi depune mandatul după dezastrul de la alegerile lo­cale, şi este premier alţi 3 ani. Că­derea Cabinetului Ungureanu, în 27 aprilie, este detonatorul pră­bu­şirii PDL, care la alegerile locale pierde pe linie, obţinând doar 2 preşedinţi de consilii judeţene (faţă de 14 câţi a avut în 2008), iar scorul politic se ridică abia la 21%. Altfel spus, şi gloria, şi de­zastrul PDL s-au petrecut, te­o­retic, în timpul mandatului lui Emil Boc, practic însă, atât par­tidul, cât şi guvernarea au stat sub zodia lui Traian Băsescu.

Dublul limbaj reformist

Dacă, în prima perioadă a gu­ver­nării Tăriceanu, avem de-a face cu un PD care părea că susţine fără prea mari rezerve reformele de inspiraţie cotrocenistă, asta pro­babil din cauză că nu în­ţe­legea încă prea bine consecinţele politice, în momentul puterii de­pline, adică după prezidenţialele din 2009, lucrurile s-au com­pli­cat. Dar chiar şi atunci, aşa cum povesteşte Monica Mocovei, în Gu­vernul Tăriceanu exista o pre­siune, uneori făţişă. „Urlau la mi­ne să le semnez diverse do­cu­mente, să le avizez pentru lega­litate diverse lucruri necons­ti­tuţionale, porcării prin care se furau banii (...) Tăriceanu mă dădea afară din şedinţele de gu­vern, mă trimitea pe holuri să mă gândesc mai bine şi să sem­nez“. Unul dintre „urlători“ era chiar Vasile Blaga, ministrul de Interne. După ejectarea PD de la guvernare, preluarea discursului anticorupţie şi antimoguli, ple­doaria pentru reforma cons­ti­tu­ţională şi a statului devin facile, în opoziţie fiind, asigurând astfel şi succesul în alegeri.

Practica de după 2009, când PDL s-a aflat la putere în combinaţie cu UDMR şi UNPR, a arătat însă cu totul altceva. Prins între pro­blemele îngrozitoare ale guver­nării de austeritate pe timp de criză, cu măsurile nepopulare ca­re au însoţit-o, torpilat în par­lament şi mediatic de USL, Emil Boc a scăpat partidul din mână. Mergând în siajul programului re­formist impus de preşedinte, Boc a introdus noul Cod al Muncii, Legea educaţiei, a tăiat pensiile „nesimţite“ şi privilegiile celor din administraţie, nu s-a ames­tecat în justiţie. Partidul însă a înghiţit cu noduri toate acestea, în special anchetele DNA şi ANI, care vizau personaje cu greutate, vezi cazurile Ridzi, Botiş sau Apos­tu de la Cluj. Să ne amintim numai de opoziţia surdă la mo­dificarea Legii ANI, prin care tre­buiau declarate contractele cu sta­tul, care a picat într-o primă fază în parlament chiar pe mâna PDL. Altfel spus, partidul nu doar că n-a achiesat la reforme, dar le-a şi boicotat cât a putut, practicând dublul limbaj şi dubla acţiune.

Clientela de partid s-a îmbogăţit şi a fost plasată în funcţii-cheie, în administraţie s-au oploşit tot soiul de incompetenţi, politizarea a fost ca ciuma, iar contractele cu statul adăpătoare pentru ba­ronii locali şi nu numai. Emil Boc nu a avut nici autoritatea, nici forţa, nici timpul şi, poate, nici dorinţa de a le pune capăt.

Căderea Cabinetului Ungureanu, ca urmare a trădărilor în masă, rămâne un episod neelucidat pe deplin. Frunzăverde, un apropiat al lui Blaga, a dat tonul unei he­moragii pe care însă nici Boc, nici alţi lideri nu s-au străduit cu adevărat s-o stăvilească. Re­tro­spectiv vorbind, pare mai de­gra­bă rezultatul luptei pentru putere din partid.

Greşeli strategice şi de viziune

Oricum, prăbuşit în sondaje, cu alegerile locale bătând la uşă şi rămas fără guvern, deci fără ac­cesul la resurse, PDL a încercat o rebranduire. Ideea mai veche a Miş­cării Populare, iniţiată tot de preşedinte şi consilierii săi, care au înscris marca, a fost preluată cu întârziere şi fără nici o coe­renţă. Astfel, PDL a candidat la locale şi sub sigla proprie, şi sub sigla de camuflaj a unor Mişcări Populare. Neputând să impună o strategie unitară, Emil Boc a lăsat decizia la latitudinea baronilor locali şi a greilor partidului, de pu­nerea în practică ocupându-se „organizatorul“ Blaga. Electoratul a fost bulversat şi enormitatea greşelii s-a văzut în rezultate: PDL a obţinut de unul singur vreo 7%, iar în diverse com­bi­naţii populare, care de care mai aiuristice, a ajuns până la 21%. Eşecul cu adevărat răsunător a fost însă la Bucureşti, petrecut sub bagheta Elenei Udrea, şi este rezultatul unei politici a sfo­ră­riilor, înţelegerilor pe sub masă, în­curajării trădărilor, a com­pro­misului fără limite.

Degringolada s-a repetat la ale­gerile parlamentare, Alianţa Ro­mâ­nia Dreaptă a fost făcută pe picior, cu oameni, şi nu cu par­tide. De data aceasta, la comandă s-a aflat Vasile Blaga, ajuns între timp şeful partidului, împreună cu echipa „greilor“. Întreaga cam­panie s-a desfăşurat sub semnul blatului, au fost impuşi mulţi candidaţi reşapaţi şi cu probleme de integritate, iar mesajele caco­fonice vizând viitoarele alianţe de guvernare au debusolat şi mai mult electoratul. Blaga a reuşit să arunce în derizoriu până şi sin­gura acţiune credibilă la ora res­pectivă, Comisia Macovei. Rezul­tatul alegerilor a fost un dezastru neanticipat nici măcar de partid.

Media ostilă şi comunicarea

Tocaţi şi linşaţi sistematic în ul­timii ani de trusturile lui Vântu şi Voiculescu, PDL şi Băsescu au avut de înfruntat nu doar un blocaj mediatic, ci o maşinărie ca­re anihila orice măsură şi orice mesaj, care se războia nu doar cu persoane, ci şi cu instituţii, prin­cipii şi valori. Două au fost punc­tele culminante: campania prezi­denţială din 2009 şi suspendarea din 2012, când trustul Intact, se­condat de România TV, ajunsă în patronajul lui Sebastian Ghiţă, de­putat PSD şi prieten al lui Victor Ponta, au atacat instituţiile fun­damentale ale statului. Ca linie ge­nerală, aceste televiziuni au ju­cat (şi continuă s-o facă) îm­po­triva PDL şi a lui Traian Băsescu, reuşind în final să aducă la pu­tere USL, să schimbe determinant opinia publică şi să de­credi­bi­li­zeze reformele şi europenismul.

Strategia de comunicare a PDL a fost însă deplorabilă. La lupta te­levizată erau trimişi fie oameni in­signifianţi şi incapabili de sus­ţinerea coerentă a vreunui dis­curs, fie personaje lipsite de cre­dibilitate. Acuzele de politizare, bugetofagie şi nemuncă, sau prin­cipii de dreapta, idei reformiste şi justiţiare se revărsau din gura unor oameni compromişi, al că­ror comportament lipsit de ones­titate şi bun-simţ compromitea mesajul. Ura populaţiei şi în par­ticular revolta propriului elec­to­rat i-a vizat pe aceşti purtători de mesaj, grup aflat aproape cons­tant la conducerea PDL. Toţi au pierdut alegerile, dar niciunul nu vrea să renunţe la putere. PDL se află în cea mai nenorocită pe­rioadă, are de ales între doi per­danţi, Blaga şi Udrea, personajele poate cele mai controversate, sub care partidul nu va avea nicio şansă de reformare.