Magistrații, elita de carton presat a societății românești

Fracturile logice, urechismul, cra­sa incultură istorică (și nu numai), împletite strâns cu ticăloșia, reaua-credință și nesimțirea, au fost devoalate de acest caz. Pentru că dincolo de achitarea în sine a asasinilor lui Gheorghe Ursu, care, poate, suportă o discuție juridică între specialiști, este vorba despre aprecierile pe care le fac cei trei judecători cu privire la perioada ceaușistă. Sunt pur și simplu opiniile unor neaveniți în materie care nu se bazează pe nimic, nici pe studii, cărți, documente, mărturii, nici măcar pe articole de lege. Iar asta, pentru că judecătorii nu doar că par a fi trăit într-un univers paralel în acești 33 de ani postrevoluționari, dar nu au avut nici bunul-simț să pună mâna să citească măcar în al 12-lea ceas, dacă nu au făcut-o până acum. Când ai pe mână un caz de anvergura aceasta, un minimum de conștiință profesională îți cere să te documentezi, să‑ți acoperi golurile de cunoaștere, ca să înțelegi, eventual să interiorizezi despre ce e vorba. Asta, ca să nu ajungi să te faci de râs spunând enormități și neadevăruri, să nu fii un părerist de duzină. Dacă îți iei informațiile din ce pescuiești de pe la televizor sau, mai grav, din propaganda securistică făcută de tot felul de tovarăși cu epoleți ascunși sau la vedere, atunci iese un text care sfidează istoria unei perioade îngrozitoare pentru români.

Faptul că niște magistrați relativ tineri, absolvenți ai INM, de la Curtea Supremă, deci trecuți, teoretic, printr-un concurs, sunt pur și simplu paraleli cu realitățile comuniste, așa cum probabil sunt paraleli și cu realitatea în care trăiesc, este îngrijorător pentru justiție și pentru capacitatea acesteia de a face dreptate. Căci, dincolo de articole, alineate și „litera legii”, asta trebuie să facă justiția. Nu degeaba opinia publică e indignată, iar istoricii spun că ceea ce au făcut cei trei judecători este o „sfidare”, un act de „negaționism”, iar Gheorghe Ursu a fost „ucis pentru a doua oară, de data aceasta simbolic”.

Căci a susține teza că Ursu nu a fost un veritabil disident și nu s-a aflat în stare de „adversitate” cu sistemul comunist și cu Securitatea, asta înseamnă. A clama, cum au făcut-o cei trei corifei de la Supremă, că în perioada ceaușistă nu mai exista „reprimare”, că odioasele mijloace de supraveghere a populației, de la microfoanele montate în casă, urmărirea telefoanelor, filaje, până la percheziții și interogatorii, sunt simple „proceduri” folosite și de parchetele din ziua de azi, este mai mult decât necunoaștere și prostie, e ticăloșie. Să nu ai habar (sau să te faci că nu ai) că Securitatea înscena oponenților regimului infracțiuni de drept comun (cum ar fi deținerea de valută, cazul Ursu) este rea-credință.

Dar ce să ne mirăm, acesta este corpul magistraților (parte din el, ca să evit generalizările), plasat în elita societății. Am cunoscut destui judecători și procurori, unii de toată isprava, tobă de carte, onești și cu bun-simț, alții, destul de mulți, niște mediocrități ambulante, plini de ifose și de pretenții, cu un ego cât Everestul, hrăpăreți, șmecheri și profitori fără scrupule de pe urma funcției. Dar ca trăsătură comună e lipsa de cultură, uneori elementară, lipsa de lectură, fie ea și nesistematică (unii nu depășiseră nivelul Harry Potter), plafonarea profesională.

Spuneam că dosarul Ursu a încununat decredibilizarea magistraților și a justiției, în general. De ani și ani, cu rarisime excepții, cum au fost protestele din perioada Dragnea, din partea magistraților nu se aude decât un singur cuvânt: bani. Vrem bani, vrem privilegii, vrem să ieșim la pensie la 49 de ani, după care să frecăm menta sau să intrăm în avocatură ori afaceri. Vrem! De ce? Pentru că ni se cuvine, noi împărțim dreptatea!

Toate aceste alegații, aflate în subtextul blocării oricărei tentative de a le atinge fie și cu un pai privilegiile, cerbicia cu care se opun oricărei reforme, salariile și pensiile fabuloase și nesimțite chiar și comparate cu cele din Europa, permanenta văicăreală și victimizare i-au transformat pe magistrați în cei mai huliți și disprețuiți dintre privilegiați.

Pe bună dreptate, pentru că tot ce investește societatea în această categorie are o singură rațiune: justiția să funcționeze bine, iar dreptatea să aibă partea leului. În loc de asta, magistrații oferă procese care durează decenii, achitări și prescripții, dar, mai ales, multă, foarte multă nedreptate și aroganță. Până și Curtea Europeană de Justiție a ajuns să tragă Înalta Curte de urechi pentru poziția față de prescripție, una care n-are nici în clin, nici în mânecă cu interesul general al societății, acela ca vinovații să ajungă să fie pedepsiți, și nu achitați.

Dar unii magistrați, suficient de mulți cât să vicieze întregul sistem, devenit unul clientelar, obedient în fața politicului și desprins de realitate, sunt preocupați doar de propriile interese meschine. Banii, ca și puterea, smintesc.

Cazul Ursu cu a lui motivare insultătoare este o mostră a decăderii justiției și a mediocrității intelectuale și profesionale, dacă nu chiar a ticăloșiei unei părți a corpului magistraților, elita de carton presat a societății. //