De același autor
În cel politic și al faimoasei aritmetici parlamentare sunt o aberație. S-au adus argumente și contraargumente, lucrurile au fost întoarse pe mai toate fețele fie cu nuanțe, așa cum șade bine unei analize, fie cu apetit revoluționar facebook-ist.
De fapt, președintelui i se reproșează că: 1. nu a forțat mâna PSD, cerând o altă nominalizare de premier tot de la PSD, 2. că nu a încercat să dizloce actuala majoritate parlamentară propunând un prim-ministru de la opoziție și arătându-și disponibilitatea să meargă chiar până la alegeri anticipate și 3. că nu a făcut nimic din toate astea pentru că e laș, cinic și îi e frică de suspendare, gândindu-se doar la propriul mandat.
Aproape nu mai are rost să analizăm fiecare variantă separat. În prima situație- și asta doar dacă Dragnea ar fi cedat la formula Dăncilă, ceea ce e puțin probabil- Iohannis s-ar fi putut trezi ( și noi împreună cu el ) cu ”decât” Dan sau cineva din aceeași categorie în loc de Dăncilă. O mare scofală, ce să spun, după care jocul s-ar fi închis. În a doua formulă, lucrurile stau chiar mai prost. Opoziția nu a venit cu niciun candidat ( Ludovic Orban e o glumă), dacă ar fi fost totuși unul nu ar fi reușit crearea unei alte majorități după formula consacrată de Băsescu, dar președintele ar fi fost între timp suspendat cu certitudine. La alegeri parlamentare anticipate nu s-ar fi ajuns în tot cazul, greu de înțeles ce o fi în mintea scurtă a celor care susțin această posibilitate. Nu discutăm acum ce s-ar fi putut întâmpla în cele 30 de zile cu Tăriceanu la Cotroceni, nimic bun, oricum. Discutăm doar despre rostul acestei mișcări. Rezultatul pe termen mediu ar fi fost că PSD rămânea la guvernare oricum ( probabil până în 2020) cu Dăncilă, Dan sau cine o mai fi, țara rămânea fără președinte vreo două luni, iar Iohannis ar fi ajuns probabil en fanfare din nou șeful statului după referendmul de demitere. Dacă însă ar fost cumva demis ( să nu excludem posibilitatea) urma o degringoladă de zile mari. În primul rând pentru că opoziția s-ar fi trezit fără candidat la prezidențiale ( doar nu-și închipuie cineva că Iohannis ar mai fi putut candida după ce ar fi pierdut un referendum) și s-ar fi deschis o pârtie nesperată pentru PSD, pe care în situația actuala nu o are. În oglindă, întors victorios la Cotroceni , exista vreo posibilitate ca Iohannis&opoziția să schimbe majoritatea parlamentară așa încât să scăpăm de PSD? Nu cred, nici după cea de-a doua suspendare a lui Băsescu (2012) nu s-a schimbat, iar in 2013 parlamentarele au fost câștigate de USL cu brio.
Întreb deci, la ce ar fi folosit toate astea, care ar fi fost logica politică? Eu, una n-o văd. Cred în schimb că greșeala lui Iohannis e una în planul mesajului transmis propriului electorat. Ca regulă generală discursurile președintelui sunt șterse, corecte, fără sare și piper, necontondente. Dar au existat și excepții de genul celor doi ” elefanți”, a ”penalilor” care nu au ce căuta în conducerea statului, etc. Când vrea, lui Iohannis îi ies atacurile, ironiile, mesajele-cheie. De ce n-a vrut acum? De ce a acceptat-o pe Dăncilă fără un murmur? Nu am o explicație. Discursul președintelui a fost jalnic, deplorabil, o limbă de lemn cum rar auzi. I-au murit consilierii și noi n-am aflat? Dacă Iohannis ar fi rostit, rar cum îi e felul, un mesaj prin care să desfiinteze PSD, pe Dragnea și Dăncila lui, dacă ar fi făcut o analiză la sânge a catastrofelor și scandalurilor anului de guvernare, a mizeriilor prin care penalii tot încearcă să distrugă justiția- legi, modificări ale codurilor penale, dacă ar fi vorbit răspicat despre un ultimatum pe care îl dă PSD să oprească tăvălugul și ar fi spus că indiferent de risc, adică de suspendare, e ultima oară când mai acceptă să numească un premier de la PSD, sunt convinsă că altfel ar fi stat lucrurile. Pentru un șef de stat prins între rigorile constituționale, artimetica parlamentară și impotența opoziției, cuvintele sunt principala armă, principalul atu. Când ești cu spatele la zid, cuvintele pot ține locul faptelor. Susținătorii săi ar fi primit cât de cât satisfacție, ar fi înțeles că au un președinte căruia îi pasă și care gândește ca ei. Care anunță măcar anunță că va lupta, că nu va asista, vorba ceea, ”ca fiscusul”, la dărâmarea țării de către Dragnea și ai lui. Acest mesaj a lipsit, iar președintele plătește pentru asta.
Iohannis nu e un erou să-și arunce în aer mandatul pentru cauze sortite eșecului, nu e nici măcar un președinte-jucător, de acord. Dar cum sunt toți cei care îi cer lui Iohannis să salveze țara de PSD, să n-o lase pe mâna lui Dragnea? Cei care au mărunțit din gură ani de zile fără să ia vreo atitudine civică ( până în februarie anul trecut), care au fost dezamăgiți, lehamisiți, au stat acasă în ziua votului, au refuzat orice implicare. Aceștia cum sunt? Eroi? Cât au sacrificat din confortul lor pentru ca lucrurile să arate altfel? Prea puțin și prea târziu. Cred că acum plătesc cu toții ( adică plătim cu toții) nepăsarea de care au dat dovadă în ultimii ani. Iohannis are responsabilități față de țară, desigur, d-aia e președinte, dar și nația are. ”Tătucii” au dispărut în 1989, așa că mai ușor cu Iohannis pe scări. Iohannis nu are cum să-i înlăture pe Dragnea și PSD ( unde, am mai spus-o, nici vorbă de dictatură) de la putere, în schimb cetățenii o pot face. Fiți voi eroi! Fiți în stradă un milion de oameni și s-a rezolvat.
