De același autor
Nu este încă limpede de ce a dat buzna Băsescu în sala de reanimare în care PDL zăcea conectat la aparate, într-o semiconştienţă în care singura preocupare părea a fi împărţirea banilor de la saltea, a mobilei din sufragerie şi porţelanurilor din vitrină rămase din glorioasele vremuri de altă dată. Oficial ne spune că nu vrea să lase partidul atât de drag sufletului său, dar „inutil ca instrument politic“, să moară cu acte în regulă, semnate de Blaga şi vreunul dintre liderii USL. Până aici îl credem. Lucrătura se vede cu ochiul liber: blatul din campanie, generoasa disponibilitate de a face alianţe cu oricine, opoziţia de carton presat de după alegeri, aşteptarea somnambulică a ruperii USL, negocierile de restaurant pentru un plasament cât mai avantajos al partidului-balama. Nu trebuie să fii preşedinte ca să afli că Blaga a aranajat Congresul (Cezar Preda se laudă că duminică, la convocatorul de la cârciumă, au răspuns prezent „peste 90% din şefii de filiale“) şi că în turneul prin organizaţii a cântat o singură partitură: „am pierdut alegerile din cauza ieşirilor lui Băsescu“. Îl credem pe preşedinte şi când spune că PDL seamănă cu FSN. Cu o completare: cu Blaga la timonă, PDL nu are nicio şansă să aibă soarta FSN, adică să ajungă ca PSD-ul de astăzi. Da, Blaga e trecutul de tristă amintire, exponentul „sistemului ticăloşit“ pe stil nou, o combinaţie reuşită între Cozmâncă, Hrebenciuc şi Miki Şpagă. Ce să mai vorbim de viziunea politică de secol XXI, de înţelegerea reformelor, europenismului sau de apetitul pentru integritate şi anticorupţie, izvorâte direct dintr-o mentalitate de caporal ieşit la pensie pe chestie de şomaj tehnic. Ultima pe listă este pretenţia de a conduce partidul, după ce a ratat alegerile, în loc să-şi dea demisia, împreună cu întreaga conducere pierzătoare, aşa cum o cer regulile elementare ale politicii şi bunului simţ.
În atari condiţii, temerea lui Băsescu este justificată. Şi, totuşi, parcă e prea puţin. Lucrurile astea nu sunt noi. Ar trebui să fie şi altceva în spate, pentru ca preşedintele să ajungă la soluţia incredibilă a susţinerii pe faţă a Elenei Udrea. Căci înalta protejată nu e cu nimic o carte mai bună decât Blaga, ba din contră. O fi acesta maestrul aranjamentelor, duplicităţii, frăţiilor financiaro-afaceriste, stoarcerii bănuţului de la deconcentrate pentru partid şi clienţii politici, dar, sincer, Udrea îi dă clasă. Nu Blaga a reuşit performanţa grandiosului eşec de la Bucureşti, a transformării compromisului, cumetriilor şi lipsei oricărui principiu în politica de partid, ci Udrea. Fidela preşedintelui este cea care a bătut palma cu Oprea şi Piedone, l-a pus candidat pe Prigoană, specialist în prinderea contractelor cu pliciul şi în dramolete de budoar, ea e cea care a compromis din faşă Mişcarea Populară, anunţând în gura mare că vor fi bineveniţi şi dom’ Gigi, şi DDD-OTV, şi tot ea a învârtit cu linguroiul banii de la Ministerul Dezvoltării. Ştampila de coruptă şi imaginea negativă (e drept, muncită din greu de Antena 3) nu vor dispărea nici dacă o îmbraci pe Udrea de la APACA, îi pui botine de lemn în picioare, paporniţă de la MegaImage pe post de poşetă şi îi tai unghiile din carne. Şi să avem pardon, Băsescu, la început de carieră în fruntea PD, nu avea deloc o imagine negativă. Comparaţia nu ţine. Preşedintele, ca animal politic de talie naţională, ar trebui să fie conştient de toate astea (nu cred în teoria facilă a „orbirii“). Şi atunci?
Aşadar, ce îl împinge pe preşedinte să forţeze nota, rupând punţile cu Blaga şi greii, încercând să o impună pe Elena Udrea la şefia PDL? Desigur, e frumoasă, deşteaptă, are „stomacul tare“, ştie să lovească „la gioale“, sport deprins, primitiv însă, de la maestrul care i-a construit cariera prin metoda arderii etapelor, e bună de gură, cunoaşte arta compromisului abisal. Dar e oare suficient? Ca şi în cazul Blaga, mai e ceva în spate. Ceva care să merite sacrificarea reformei în partid, transformarea lui în sac de box al USL, ostilizarea propriului electorat. Pentru că Udrea în fruntea PDL înseamnă abdicarea de la principiile în virtutea cărora i-a susţinut pe reformiştii şi justiţiarii gen Macovei, Preda & comp., înseamnă recunoaşterea eşecului proiectului intelectualilor promovaţi chiar de el şi cărora nu le rămâne decât să-şi ia soarta în propriile mâini şi să plece încotro or vedea cu ochii. Vi-i imaginaţi pledând pentru onestitate, integritate şi competenţă de sub fustele lui Udrea? Mai înseamnă şi o lovitură mortală dată electoratului idealist şi dezamăgit, care mai spera că PDL ar putea deveni alternativa, că politica se poate face totuşi şi cu oameni curaţi, profesionişti, netubaţi la afaceri şi clientelisme.
Deci, care poate fi strategia lui Băsescu, cea din spatele a ceea ce vede toată lumea? Prima variantă ar fi că Udrea e un „iepuraş“ pentru un alt candidat, apărut pe ultima sută metri, eventual, acel „bărbat de 40 ani, potenţial prezidenţiabil“. A doua, că doreşte, aşa cum spune Dan Turturică în România liberă, să revină în fruntea PDL, rolul protejatei fiind să conserve partidul, să nu-l lase să ajungă la remorca PSD sau PNL, să plonjeze în antibăsismul promovat de Blaga. Adică, să-i ţină locul cald. A treia variantă este cea a unei sciziuni: Blaga cu balamaua lui, Udrea cu a ei, ultima putând fi folosită pentru o relansare sub auspicii băsiste. În al patrulea rând, poate fi vorba de a forţa plecarea din PDL a reformiştilor, care să înceapă o altă construcţie politică, de la zero sau alături de rămăşiţele ARD. Deşi toate aceste strategii au un oarecare sens, asta nu înseamnă că implicarea lui Traian Băsescu are vreo scuză şi că, în fond, nu pune PDL în faţa celei mai complicate decizii din istoria lui. Blaga sau Udrea? Băsism sau antibăsism? Că asta a şi vrut e evident, joacă tare, ca de obicei, pe termen scurt însă. Întrebarea e: merită? Aşa să arate epoca post-Băsescu? Dacă da, vai de mama ei!
