De același autor
Credem că lipsa reformelor e o fatalitate românească. Așa și este. De fapt, problema e că discuțiile interminabile, însăilăturile din pix ale unor proiecte de legi și văicăreala au ținut loc de fapte. Unele dintre ele simple și care țineau de o minimă voință politică.
Să luăm justiția, de pildă, singurul domeniu în care, totuși, reforma a făcut pași importanți, chiar dacă nu se poate spune că a fost finalizată. DNA a fost construită practic de la zero, sub presiunea Uniunii Europene, cu legi și oameni noi, selectați după criterii de performanță, entuziaști ai schimbării. Ani buni, anticorupția a fost lăudată în rapoartele MCV și a constituit un bun exemplu de practică pentru alte țări. A dispărut însă corupția sau măcar s-a redus? Nici vorbă. E drept că hoților cu gulere albe le-a mai intrat frica în oase, ca dovadă că s-au luptat ani buni să pună DNA pe butuci, iar în epoca Dragnea aproape au reușit. Dar nu e numai asta, orice reformă se poticnește în opoziția din interiorul sistemului și nu poate învinge acolo unde mentalitatea majorității populației nu merge în aceeași direcție și nu o susține. Tot românul se vaită și crede că lucrurile ar fi cu totul altfel dacă nu ar exista corupția endemică, dar prea puțini acționează, iau atitudine, fac efectiv ceva. Fiecare pe bucățica lui. Un alt exemplu: educația. Legea lui Funeriu, unica reformistă în 30 de ani, s-a izbit de sabotajul politicienilor din PSD care i-au urmat, de refuzul mediocrităților din interiorul corpului didactic de a o aplica și de indolența părinților. Așa s-a ajuns la dezastrul testelor PISA din 2019. Sănătatea și administrația ies din discuție, aici nu s-a încercat nimic niciodată, doar vorbărie goală și interese de clan și politice.
Am dat aceste exemple, pentru că nu ( mai ) cred că „marile reforme” sunt soluția, panaceul, ci „micile reforme”, acele lucruri care sunt la îndemână, care se pot rezolva prin decizii nu foarte complicate, prin inițiativă, prin presiune publică sau individuală, consecventă și determinată. Mai exact, prin urmărirea scopului.
Nu cred că e nevoie de vreo mare „reformă” ca să se facă o nenorocită de șosea. Sau măcar să fie pus un polițai într-o intersecție cu DN1 ca să nu se formeze o coadă de mașini pe 20 km. Să nu ajungă românii să parcurgă 30 km în 6 ore. Ce „reformă” trebuie ca să se mai facă un drum în Poiana Brașov, perla stațiunilor, să nu fie lăsată infrastructura ca în vremea lui Ceașcă? Ține de vreo mare reformă să construiești niște parcări în Poiană, Predeal, București sau aiurea? Despre lipsa autostrăzilor și coșmarul numit DN1 nu mai are rost să discutăm, șapte ore pe ceas de la Sinaia la București. În perioada sărbătorilor și în weekend, România e blocată și furioasă. Fericiți cei care stau acasă. Chiar nu cred că lipsa vreunei reforme de profunzime duce la accidente groaznice precum cel de la Spitalul Floreasca sau la crimele de la Caracal. E vorba doar de a impune respectarea unor reguli, de a tăia în carnea vie a clientelismul și imposturii, de a pedepsi exemplar, în primul rând administrativ, greșeala și de a nu ceda șantajului. Să nu mai numim „reforme” ceea ce ține de o elementară și bună administrare a treburilor publice.
Cred că principala provocare a Guvernului Orban este să se axeze pe aceste „mici reforme”, pe reglarea disfuncționalităților care pun în pericol viața românilor sau o transformă într-un calvar. În cazul femeii arse de la Spitalul Floreasca, demiterea lui Mircea Beuran din funcția de șef de secție e de bun augur, dar dacă se va face fie și cel mai mic pas înapoi în fața protestelor declanșate de cei circa 20 de medici, nu se va rezolva nimic, iar semnalul dat își va pierde valoarea. Certitudinea că dumnezeii spitalelor beneficiază de impunitate, că sunt mai presus de lege, că în această profesie funcționează principiul „corb la corb nu-și scoate ochii”, lucrurile (indolența, lipsa de responsabilitate, orgoliul nemăsurat și disprețul față de pacient) vor continua în același stil. Iar în situația în care Colegiul Medicilor, acest organism făcut parcă pentru a proteja malpraxisul, nu-i va sancționa drastic pe Beuran și pe cei din echipa lui, atunci șefii Colegiului trebuie demiși.
La fel, funcționarii din minister, inspectoratele școlare și directorii școlilor care au refuzat să aplice prevederile legii educației - care spun clar care sunt măsurile ce trebuie luate după evaluările din clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, așa încât să nu ajungă la finalul gimnaziului cohorte de elevi care nu înțeleg un text și nu pot rezolva probleme simple de matematică - trebuie penalizați, eventual, dați afară din sistem. E valabil și pentru funcționarii din administrația centrală și locală care papă banii bugetului pe prostii și pomeni electorale, în loc să construiască drumuri, parcări și canalizări. Sau pentru armata de politruci și incompetenți din sistemul bugetar care taie frunză la câini și pun oamenii pe drumurile coșmarești ale birocrației.
Ceea ce vreau să spun este că pentru Guvernul Orban acestea sunt „micile reforme” - fermitatea în aplicarea regulilor și a sancțiunilor pentru greșeli, delăsare, incompetență și rea-credință - la care trebuie să purceadă urgent. Românii așteaptă mai degrabă astfel de măsuri decât încă vreo mare reformă de care au tot avut parte în ultimii 30 de ani. //
