Moțiunea de cenzură cu zurgălăi

Guvernul Boc a căzut prin moțiune de cen­zură în octombrie 2009, cu trei luni îna­inte de alegerile prezidențiale. Ce a urmat se știe: o perioadă de maximă instabilitate și vânzoleală politică, un gu­vern interimar, tot Boc, fără nicio putere. Se pre­gă­tește oare Dragnea să re­pe­te strategia? Dacă ar fi să ne luăm după succesiunea de declarații belicoase, ul­tima chiar duminică seara la TV-Ghiță, așa s-ar părea. Motivele nici nu contează, pot fi oricând inventate, atunci când calculele elec­torale o cer. Au însă PSD și afiliații un ast­fel de interes, ar fi ei avantajați de dărâ­marea guvernului tehnocrat? La prima vedere, da. Cabinetul Cioloș este în acest moment principalul adversar al PSD, ve­dem asta din agresivitatea campaniei duse împotriva lui și din aria manipulărilor grosiere interpretată cu zel de televiziunile și ziariștii aserviți (exemplul recent este cazul veteranilor de război). O moțiune de cenzură ar fi terenul pe care PSD și-ar putea desfășura în voie artileria grea, diri­jând atenția publicului, reîntors din vacan­ță, spre temele convenabile lui. E o piesă pe care a mai interpretat-o, cu real talent, s-o recunoaștem. Ca să nu mai punem la socoteală că, lovind în Guvernul Cioloș, PSD lovește prin ricoșeu și în președintele Io­hannis, și în PNL, deși acesta are grijă să-și taie singur craca de sub picioare. Dar principala motivație este teama de suc­cesul la public a ideii de tehnocrație, de rămânerea lui Cioloș și a altor miniștri în cărți și după parlamentare. Discre­di­ta­rea lor este ordin pe unitate, iar o moțiu­ne de cenzură ar oferi un excelent prilej pen­tru așa ceva. Cum spunea Cristian Ghi­nea în interviul pe care i l-am luat: „povestea acestui gu­vern au spus-o inamicii lui. Iar inamicii principali sunt politicienii, care au o miză personală în a arăta că este un eșec“. Oricât ar contracara unii miniștri, povestea în același registru va continua, pentru că e scrisă de prea multe mâini murdare. Nu în ultimul rând, PSD și sateliții sunt încurcați de o serie de măsuri reformiste luate de Cioloș, de faptul că nu pot dispune în voie de puș­culița bugetară în campanie. Așadar, sunt suficiente argumente în favoarea scena­riului vehiculat de Dragnea.

Doar că, la o analiză mai atentă, pe care nu mă îndoiesc că Dâncu i-a pus-o deja pe masă lui Dragnea, sabia moțiunii de cen­zură are două tăișuri, din care e greu de spus acum care e mai ascuțit. Mate­ma­ti­ca arată că PSD & ALDE nu prea mai reușesc să facă o majoritate parlamentară de când Băsescu a înghițit pe nemestecate partidul „generalului Groapă“. În par­la­ment sunt 513 senatori și deputați, iar ma­joritatea necesită cel puțin 257 de voturi, PSD și ALDE având împreună 231, la care am putea adăuga grupul minorităților, în­că 17, ceea ce tot nu ar fi suficient. E puțin probabil ca UDMR (23 de parlamentari) să se bage în ciorbă. Cu alte cuvinte, ca să-și treacă moțiunea, cuplul Dragnea-Tări­cea­nu are nevoie de Băsescu.

Fostul președinte nu ar avea vreo reținere eti­că în a se alia cu ei, dacă e vorba să-și atin­gă un scop politic. Acum acesta coin­cide până la identitate cu al foștilor săi adversari: discreditarea tehnocraților și a lui Iohannis, războiul împotriva DNA și SRI. Dar, mai presus de orice, Băsescu vi­zează să ajungă în parlament (magia imu­nității...) cu un scor care să-i permită ne­go­cierea unor posturi în viitorul guvern. Pentru Băsescu o alianță parlamentară (deo­camdată) cu PSD și ALDE nu ridică probleme de electorat după cumetria cu UNPR, cei care îi vor rămâne alături în­ghit oricum orice broscoi râios. În schimb, lui Dragnea alianța cu PMP la mo­țiunea de cenzură i-ar aduce numai preju­dicii în ochii propriului electorat și numai. Și așa îi este complicat să se țină deoparte de fandacsia anti-DNA de care sunt loviți Băsescu & Tăriceanu, asta nu pentru că nu ar gândi exact ca cei doi luptători mio­ri­tici cu justiția, ci pentru că Dragnea visează la funcția de premier după alegeri. Or, la asemenea aspirații imaginea con­tează, cel puțin în ochii cancelariilor. Pâ­nă când nu se va vedea cu sacii în căruță, nu cred că Dragnea va da drumul din lesă potăilor care vor să rupă gleznele „bino­mu­lui“. Cu Tăriceanu, care este depen­dent de PSD, o mai scoate la cap, dar cu Băsescu e mai complicat. Altfel spus, chiar dacă ar avea tot interesul să dărâme Ca­bi­netul Cioloș, Dragnea va evita pe cât poate să ajungă pe față la mâna voturilor lui Băsescu. Mai degrabă va cumpăra la bucată câțiva foști uneperiști, așa cum a pro­cedat PSD cu PDL în 2009 și în 2012, la căderea guvernelor Boc și Ungureanu.

În al doilea rând, există riscul ca dărâ­ma­rea Cabinetului Cioloș, adus la putere de fu­ria străzii după Colectiv, să trezească din adormire atât electoratul de dreapta, cât și pe cel antisistem. Adică să se gene­re­ze un val de nemulțumire, o coagulare anti-PSD. Dragnea știe bine (sau ar trebui să știe după cele două experiențe ne­fe­rici­te din 2009 și 2014) că depășirea limitelor are drept rezultat renașterea din propria ce­nușă a furiei împotriva PSD. Știe că e o zonă imprevizibilă, un balet pe muchie de cuțit.

Căderea Cabinetului Cioloș, cu toată cam­pa­nia negativă și sondajele din pix ale lui Pieleanu, ar putea fi această muchie. Mai degrabă cred că Dragnea va continua să plim­be pe la televizor pisica moțiunii cu zurgălăi, fără să riște s-o trimită la prins șoa­reci. Nu (mai) e genul care să-și asume riscuri inutile. Spun inutile, pentru că, prin menținerea statu-quo-ului și fără miș­­cări bruște, șansele de victorie ale PSD sunt considerabile. Ca și altă dată, poate pierde doar pe mâna propriilor prostii și frici.