De același autor
Degeaba deplânge preşedintele lipsa mecanicilor şi a tinichigiilor, trăgând concluzia aiuritoare că şcoala românească produce doar „filozofi“ capabili să-l caute pe Net pe Herodot, fără ca, eventual, să-l confunde cu vreun jucător de fotbal din Champions League, degeaba constată că veniturile la buget sunt firave şi cheltuielile salariale la fel de exorbitante ca în blamatul an 2008, degeaba avertizează că programul „prima casă“ nu va salva electoral niciun politician, dacă nu poate să acuze cu voce tare incompetenţa şi reaua credinţă a guvernanţilor. Degeaba îi ceartă pe Andronescu, Pogea şi Blaga, dacă remanierea pare la fel de imposibilă ca ruperea coaliţiei, care, iată, se dovedeşte acum a fi adevăratul său duşman. Faptul că preşedintele are toate şansele să piardă alegerile girând un guvern incapabil nu doar să gestioneze criza, dar care se foloseşte de ea pentru a-şi acoperi devierile de la statul de drept, nu are prea mare importanţă, din moment ce aceleaşi lucruri ar fi posibile cu oricine altcineva la Palatul Cotroceni. Nu criza şi recesiunea îl decredibilizează pe Traian Băsescu, nu abulicii săi contracandidaţi şi nici chiar manipulările televiziunilor aservite mogulilor nu îi mănâncă din procente, ci chiar propriul partid.
Până la momentul nefericitei ordonanţe prin care cabinetul încearcă să se substituie parlamentului, mai exista speranţa că PD-L va reprezenta acea abordare a puterii pe care o clamase la nivel declarativ şi în virtutea căreia a beneficiat de voturile electoratului. Nu ştiu dacă este vorba de o mutaţie asemănătoare celei suferite de liberali în perioada în care au guvernat alături de PSD sau, pur şi simplu, democrat-liberalii au avut o mai mare abilitate în a mima demagogic, cert este că PD-L conduce în cel mai pur stil pesedist, adoptând, cu o naturaleţe ce pare înnăscută şi nu doar deprinsă, întreaga neruşinare şi sfidare specifice acestuia.
Adoptarea Ordonanţei de Urgenţă 61/2009, prin care guvernul şi-a arogat dreptul de a modifica sau abroga legi ale parlamentului care nu au intrat încă în vigoare şi eliminarea simultană a obligativităţii studiilor de impact, în cazul proiectelor legislative pentru care îşi asumă răspunderea, arată dispreţul, imposibil de mascat prin argumentul nevoii de avea în cel mai scurt timp Codurile, faţă de Pactul cu Statul de Drept iniţiat de Coaliţia România Curată, pe care PD-L l-a semnat in corpore. În fapt, un pact cu propriul electorat. Dacă din partea PSD un asemenea gest intră în firescul unui anumit tip de a face politică, nereuşind să dezamăgească pe nimeni, PD-L are o mare problemă tocmai pentru că, din câteva trăsături de condei, a trecut graniţa.
Grav mi se pare că nicio voce democrat-liberală, nici măcar din rândul celor pentru care, sunt convinsă, decizia lui Boc de a anihila prerogativele parlamentului este de neconceput, nu s-a ridicat fermă în a o pune la zid. Este de neînţeles cum mecanismul de partid, cu tot ce înseamnă acesta, îi poate determina pe unii politicieni onorabili să devină părtaşi prin inacţiune la aberaţiile dictatoriale ale unui guvern. Ceea ce nu înţeleg nici liderii PD-L, nici Traian Băsescu este faptul că, atunci când partidul nu va mai fi capabil nici măcar să dezamăgească, îşi va pierde electoratul şi, implicit, alegerile.
Acest moment nu este prea departe, dar toate actele PD-L lasă senzaţia că nu-i pasă. Cum altfel se poate explica prezenţa la chermeza dată în cinstea Elenei Băsescu a Anei-Maria Pătru, vicepreşedinta Autorităţii Electorale Permanente? Gestul este în acelaşi registru al dispreţului ca şi Ordonanţa de care vorbeam şi mă întreb cum nimeni dintre cei prezenţi acolo, începând cu şeful statului, n-a trimis-o la plimbare pe doamna funcţionar public şi arbitru în procesul electoral ce tocmai se încheiase.
Pătrunşi de sentimentul puterii absolute, convinşi că, vorba unei foste colege de partid, „acum e vremea noastră“, mesenii nu s-au gândit, probabil, niciun moment la asemănarea izbitoare cu PSD-ul epocii Năstase, care exact pentru asemenea apucături, care reprezintă scurtătura spre orice formă de corupţie, a pierdut alegerile din 2004.
Acte pe care PD-L le-ar fi taxat până acum şase luni prin discursuri vehemente drept derapaje de la moralitate şi legalitate sunt acum practica obişnuită a partidului. Iar servilismul faţă de şeful statului atinge cu fiecare zi noi culmi. Candidatura Elenei Băsescu, perfect legală, dar tot atât de imorală, cu parfum de nepotism şi de fraudă electorală, decizia CSAT de înfiinţare în TVR şi SRR a Biroului Documentelor Secrete, aflat în coordonarea directă a SRI, reeditare a defunctelor celule securistice din vremea lui Ceauşescu, ca să ofer doar două exemple, au fost primite fie cu entuziasmul răcanului care speră la ridicarea în grad, fie cu tăcerea suspectă a complicelui care şterge urmele flagrantului. Vremurile când Traian Băsescu refuza să-şi nominalizeze reprezentanţii în consiliile de administraţie ale celor două instituţii publice de media sunt o amintire care intră şi mai izbitor în contradicţie cu gesturile de acum, iar depolitizarea, la modul general şi în particular a TVR şi SRR, a devenit o glumă care lungeşte lista dezamăgirilor.
Culmea ironiei este că încă PD-L nu a învăţat lecţia duplicităţii până la capăt, nici în raport cu PSD, nici cu Traian Băsescu. Dincolo de gafele lui Mircea Geoană, ultima pe listă fiind retragerea din CSAT în ziua alegerilor, PSD are o mult mai mare abilitate în a juca la două capete. Ca dovadă, rapiditatea cu care s-a delimitat de controversata Ordonanţă de cenzurare a parlamentului, adoptată inclusiv de miniştrii săi. Mai mult, în timp ce preşedintele strigă „recesiune“ şi „nereformă“, demonstrându-le cu cifre şi exemple, PSD ameninţă în contrapartidă cu ieşirea de la guvernare. La fel, pe de o parte, PD-L cultivă cu entuziasm greşelile preşedintelui, iar, pe de alta, îi sabotează măsurile reformiste şi are, în raport cu puterea pe care o deţine, comportamentul feudal al PSD, îndepărtându-i astfel electoratul. Europarlamentarele au fost un semnal dur în sensul acesta. Electoratul mai trage încă speranţă, având de aceea capacitatea de a fi dezamăgit, nu a atins încă punctul de inflexiune spre dezgustul definitiv şi nu este chiar determinat în a pune semnul egalităţii între PSD şi PD-L, dar nici nu are vreun motiv de mobilizare. În momentul de faţă, pare că PD-L şi Traian Băsescu mai mult se încurcă unul pe altul, nefiind capabili să-şi amendeze reciproc greşelile şi nici să se susţină în ideile pentru care au militat. Ambii fac, inconştient sau, poate, doar electoral, jocul PSD, care ştie că nici criza, nici recesiunea nu sunt un colac de salvare, ci doar coerenţa. //
