De același autor
Există gesturi şi decizii care, oricât ai încerca să le explici, să le argumentezi, să le justifici, îţi vor purta, în manualele de istorie, numele. Mineriada lui Iliescu, de exemplu. Condamnarea comunismului a lui Băsescu. Binele şi răul nu împart însă echitabil pagina de istorie. Proiectul de lege pe care premierul se pregăteşte zilele acestea să-l semneze se va numi „naţionalizarea Ungureanu“. Indiferent dacă situaţia actuală se datorează în principal PNL şi partidelor de dreapta, indiferent dacă premierul nu face acum decât să continue ceea ce a început Boc şi chiar dacă va ieşi de trei ori pe zi să explice dificultăţile financiare în vreme de criză.
Despre ce este vorba? După 22 de ani în care retrocedarea terenurilor şi a imobilelor confiscate de comunişti a luat chipul celei mai sinistre batjocuri la adresa proprietăţii şi a victimelor regimului, guvernul este pe cale să decidă cea de-a doua naţionalizare, după aceea operată de Iliescu în 1994, când casele au fost vândute chiriaşilor. Mai exact, proiectul de lege plafonează la 15% din valoarea bunului despăgubirile pe care foştii proprietari le vor primi, le eşalonează pe o perioadă de 10-12 ani (chiar şi pe acelea obţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă), anulează retrocedările în natură şi pe cele prin compensare cu alte bunuri şi servicii. Legea acţionează retroactiv, deoarece sub incidenţa ei intră „titlurile de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la data intrării în vigoare a prezentei legi“ şi transformă automat acţiunile de la Fondul Proprietatea în despăgubiri în numerar supuse aceleiaşi plafonări de 15%.
Argumentele folosite de guvern sunt două, ambele mincinoase. Primul se referă la lipsa banilor, „atâta ne permitem“, spunându-se că suma totală pentru despăgubiri este de 16 miliarde de euro. Cifrele de acum nu se potrivesc însă cu cele avansate iniţial, atât la înfiinţarea Fondului Proprietatea, cât şi în diferitele rapoarte ale ANRP, cifre care mergeau undeva spre 14 miliarde de euro, cu aceeaşi bază de raportare, adică luându-se în calcul acelaşi număr de dosare care trebuiau soluţionate. Aceste 14 miliarde erau însă valabile acum 4-5 ani, între timp s-au acordat despăgubiri (aproximativ 2,5 miliarde de euro), în special marilor proprietari, Malaxa şi Auschnit (500 milioane de euro), suma reducându-se astfel simţitor. De unde diferenţa şi, mai ales, creşterea sumei? Ministrul Finanţelor nu a putut explica în conferinţa de presă ţinută. I-ar fi şi cam greu, pentru că cifrele dovedesc că, în fapt, suma este mai mică. Dar în comparaţie cu ce pare suma de 16 miliarde imensă şi de neatins? Studiul IPP, de exemplu, arată că, în 2009 şi 2010, bugetul a fost jefuit la propriu de 4,5 miliarde de euro, bani daţi pe cheltuieli supradimensionate şi contracte cu firmele clientelare. O fi oare mare suma dacă o comparăm cu cele 7 miliarde de euro pe care guvernul îi cheltuie anual pe bunuri şi servicii? Sau, poate, cu cele 21,3 miliarde de euro împrumutate de la FMI, Banca Mondială şi UE, puse la adăpost la BNR? Dar cea mai bună comparaţie care se poate face este cu jaful care a avut loc la ANRP, din care doar o mică parte este dezvăluit de raportul de audit al Ministerului Finanţelor: 14 firme specializate în evaluare, printre care şi cea condusă de soţul Andreei Paul Vass, consiliera premierilor Ungureanu şi Boc, care au primit 86% din plăţile făcute în 2010 şi 77% din cele pe 2011, adică în total peste 1 milion de euro. Să nu mai discutăm de firmele căpuşă de pe lângă ANRP, specializate în „rezolvarea“ dosarelor care au supt alte milioane de euro.
A doua minciună manipulatoare este legată de faptul că decizia pilot a CEDO a „impus“ Românei plafonarea despăgubirilor. Oricine deschide site-ul CEDO poate vedea că, în cazul Atanasiu vs. România, Curtea a constatat că întregul sistem al despăgubirilor este deficitar, Fondul Proprietatea nu este funcţional, ANRP nu eliberează în termeni rezonabili titlurile de proprietate, plăţile în numerar nu se fac (din 68.355 dosare înregistrate la ANRP în 2008, doar în 21.260 dosare se emiseseră titluri, iar plata efectivă viza doar 4.000 de dosare). CEDO soma statul ca în 18 luni să remedieze problemele, legislaţia să fie revizuită şi simplificată, astfel încât să fie rezolvate cât mai repede toate cazurile. Decizia pilot doar „sugera“ că printre măsuri pot fi plafonarea şi eşalonarea despăgubirilor, lăsând la mâna statului tipul de decizie care să ducă la soluţionarea rapidă a chestiunii proprietăţii. O altă minciună vehiculată este că Polonia, după o decizie similară a CEDO, cazul Broniowski, a redus la 20% toate despăgubirile. În fapt, în Polonia nu există o lege care să reglementeze despăgubirile, acestea se rezolvă în instanţă, iar cazul Broniowski este unul particular, referindu-se la teritoriile de dincolo de Bug.
Cu acest tip de argumentaţie, Cabinetul Ungureanu încearcă să justifice una dintre cele mai revoltătoare legi, rezultat direct al incapacităţii, corupţiei şi, până la urmă, al refuzului administraţiilor de dreapta (CDR, D.A., PNL şi PDL) de a rezolva chestiunea retrocedărilor. Proiectul îi discriminează pe foştii proprietari, generând două categorii - unii care au luat bani la valoarea reală a bunului confiscat sau l-au primit în natură şi alţii care nu se aleg cu mai nimic, după 22 de ani de speranţe şi aşteptări, lucru care va ajunge la Curtea Constituţională şi, mai departe, tot la CEDO. Mai mult, legea nu rezolvă „rapid“ chestiunea nici măcar în sensul deciziei CEDO, asta dacă nu cumva 10-12 ani sunt consideraţi termen rezonabil. O socoteală simplă arată că pentru un imobil de 100.000 de euro (se pare că acestea sunt majoritatea dosarelor de la ANRP) despăgubirea va fi de 15.000 de euro (un sfert din preţul unei garsoniere în Bucureşti), fostul proprietar urmând să primească între 1.000 şi 1.500 de euro pe an.
Demonstraţia pe care o face actualul guvern este doar în siajul neputinţei Cabinetului Boc. Incapabil să găsească soluţii pentru stârpirea corupţiei, care a patronat toate instituţiile implicate în retrocedări, sa ia măsuri administrative şi legislative (aşa cum cerea de fapt imperativ CEDO) pentru eficientizarea şi echitatea procesului, guvernul trage oblonul, declarându-şi, de fapt, neputinţa. //
