De același autor
La câteva zile după ce a și-a trimis purtătoarea de cuvânt pe post de scut uman să anunțe revocarea șefei DNA, gest de mare caracter și bărbăție politică, președintele a renunțat la postura ornamentală și ne-a comunicat că Dragnea „și-a luat o pălărie prea mare“. Asta da descoperire! Iohannis ne mai spune că „omul nu face față“. Serios? Ultimele evenimente îl cam contrazic, omul nu doar că face față, dar este în plină contraofensivă. Mai are puțin și ajunge la capăt. A modificat legile justiției, Codul Penal și pe cel de Procedură, l-a scos pe președinte din joc la numirea / revocarea procurorilor șefi, are Curtea Constituțională în lesă și potăile din diverse televiziuni la picioare, pe preș, dând duios din coadă și lătrând la comandă. Mâine, poimâine te pomenești că dă și ordonanța pentru grațiere și amnistie, o OUG 13 bis, dacă îi convinge pe Toader și Dăncilă să i-o semneze și pe Tăriceanu să cedeze șantajului că îl lasă fără grup parlamentar. N-ar trebui să fie o problemă, Viorica oricum îi anticipează dorințele și putirințele, iar Tudorel, viteaz, și-a delegat competențele unui sclav de rang doi, sperând că astfel își „reperează“ onoarea distrusă. Cu Tăriceanu e mai complicată treaba, pentru că lui îi bâzâie în cap gânduri de mărire. Vânzoleala în coaliție e așa de mare, că e clar că Dragnea a orientat tunurile cu țeava spre camarazi.
Dacă asta înseamnă să „nu faci față“ și să nu reușești ce-ți propui, atunci cum se cheamă ce face președintele? Pentru el cum o fi pălăria? Neasortată cu funcția pe care o ocupă în tot cazul, iar asta se vede clar de la episodul celor „doi elefanți“ încoace. În ultimele luni, însă, pălăria a început să nu-l mai cuprindă, funcția a devenit prea mică pentru egoul său. Ce altceva îl poate împiedica, în cel mai complicat moment pentru mandatul său, pentru justiție și pentru țară, să vorbească monosilabic, din vârful buzelor, afișând o serenitate nefirească? Stilul prezidențial, la care mulți au făcut eforturi remarcabile să se adapteze după contondentul și guralivul său înaintaș, a ajuns de-a dreptul debusolant. Lipsa de comunicare și empatie par că ascund același tip de flexibilitate morală. Cum altfel poate fi interpretată înalta omisiune a unor simple mulțumiri adresate lui Kövesi? Deferența se impunea, dacă susținerea manifestată până recent nu a fost doar ipocrizie, exercițiu de imagine și politicianism pur. Dar lipsa explicației gestului - determinat desigur de obligativitatea respectării deciziei CCR, în pofida a tot ce au spus contorsioniștii de carton ai statului de drept -, dar inexistența unei strategii de blocare a contrareformei la care asistăm, cum pot fi interpretate? În fond, ce vrea Ioahnnis în afara unui alt mandat? Nu prea știm.
Suntem într-o situație paradoxală. Pe de o parte, portretul președintelui este făcut de Dragnea, care apasă pe butoanele la care electoratul e sensibil: Iohannis e un laș, face tot ceea ce face de frica suspendării și a Fiscului. Deși gâtuită de frică, vocea lui Dragnea e singura care se aude în spațiul public. Iar în lipsa unei reacții pe măsură, îndoiala prinde și printre cei mai fanatici susținători ai președintelui. Dacă tot i-a luat o lună lectura deciziei Curții, șmecheria părea isteață și cu un scop, de ce n-a cerut lămuriri de la CCR? Nu știa că raportul preliminar al Comisiei de la Veneția urma să vină la jumătatea lui iulie, nu putea să mai aștepte câteva zile ca să-l citească și pe ăla? Care, uite, i-a oferit pe tavă toate argumentele pentru a ieși la atac împotriva modificărilor operate în legile justiției de ai lui Dragnea și Tăriceanu, raport care contrazice inclusiv decizia Curții Constituționale. Sigur că putea, dar pentru asta chiar trebuie să-ți pese, să ai ceva vână de politician, să uiți măcar și pentru câteva momente de zorzoanele funcției și să ieși din bulă. N-a făcut-o. În loc de asta, ne-a spus iarăși că „situația e îngrijorătoare“ (mersi, dar știm și noi) și a făcut un fleșcăit apel la parlament să țină cont de recomandările Comisiei. E ca în filmele cu proști. Tăriceanu i-a explicat deja că raportul „e subțire“, Iordache că raportul e unul pozitiv și laudativ (cam cum erau și MCV-urile și raportul GRECO), iar Toader s-a spălat pe mâini, dând vina pe parlament. După cum arată lucrurile, drumul președintelui spre al doilea mandat a fost luat de viitură.
Pe de altă parte, e la fel de clar că Dragnea simte că i se apropie funia de par și că nu va câștiga cursa modificări la Codul Penal vs. condamnarea la Înalta Curte. E bolnav de frică, nu se mai poate controla, se poartă ca și cum a îmbrăcat deja costumul dungat. Repetă obsesiv chestii cu „moartea“, „exterminat“, „anihilat“, „merg până la capăt“, e clar că omul are coșmaruri și probleme cu nervii. D-aia și face greșeli. O ține langa cu suspendarea (fiecare cu „obsesia“ lui), deși e limpede că Tăriceanu are alte socoteli, că ungurii nu vor marșa și că până și CCR s-ar putea să-i joace festa. Îl transformă astfel pe Iohannis în ceea ce nu e: inamicul public numărul 1 al PSD, jucător, ultimul bastion în fața tăvălugului contrareformist. Îl reîncarcă politic, îi dă o șansă nesperată și nemeritată de a se repoziționa. Mizează probabil că „dictatorul“ e prea comod, prea sigur că poporul anti-PSD nu are altă variantă. Chiar și o privire superficială asupra opoziției e lămuritoare. Fantoșe bântuind prin pustiu. Oricum ar fi, ambii combatanți greșesc. Și sunt egali în ridicol. Dragnea, pentru că nu-și lasă adversarul în zeama lui și nu-și camuflează mai bine planurile murdare, Iohannis, pentru că e convins că sorții îi vor fi favorabili fără să se derajeze prea mult.
Nu e limpede deocamdată cum se vor alege lucrurile de la toamnă încolo. Drumurile politicii românești sunt presărate mai mult cu cadavre decapitate de tovarășii de călătorie decât de cadavrele eroilor căzuți la datorie pentru principii și interes național. La noi, se știe, politicienii au o singură deviză: astea sunt principiile mele, dacă nu va convin, vă ofer altele. Dragnea e în război cu toată lumea și va avea de ales între pușcărie și ordonanță de urgență. Iohannis, în schimb, nu e în razboi cu nimeni, așteaptă precum chinezii pe malul apelor tulburi. Ce, nici el nu știe prea bine. Cine va câștiga, greu de spus. Știm doar cine pierde: noi, ceilalți. Publicul rămas cu ochii în soarele verii și cu huiduielile înghețate pe buze. //
