Ponta şi-a scris singur epitaful

Premierul mai rezistă doar pentru că e premier, iar partidul nu se poate răzbuna până nu găsește o variantă de avarie.

Dacă Ponta dorea să ofere electoratului o ul­timă și irefutabilă dovadă a justeței votului negativ care l-a măturat în turul doi, toți ad­versarii l-ar fi sfătuit probabil să mai tra­gă o minciună gogonată și să se ducă într-un loc sfidător prin opulență pentru întreaga su­flare românească, indiferent de culoare po­litică, sex, religie, vârstă, educație sau fi­nanțe. I-ar fi recomandat, mai mult ca si­gur, un club de fițe din Dubai sau Monte Car­lo, ur­mat de o cursă de Formula 1. Fo­tografiile cu junele socialist, care, în loc să-și lingă ră­nile, așa cum anunțase, în sânul familiei „su­ferinde“ după catastrofala înfrângere, râ­dea cu gura până la urechi alături de prie­tenul Ghiță, lăsând în urmă purcoi de bani, i-au pecetluit soarta. În primul rând, în ochii partidului, care cred că a înțeles în sfâr­șit de unde i se trage. De la baronime la lipi­torii de afișe, de la sponsori la pro­pa­gan­diști, toți au avut revelația că degeaba au mașinărie de partid, sudoare, sacoșe cu de-ale gurii, autobuze cu turiști electorali, pri­mari racolați cu ordonanța, televiziuni de partid. Buba se numește Victor Ponta. Acest individ, cocoțat pe trupurile, conturile și nă­dejdile lor, cu inconștiența, tupeul și pros­tia lui i-a ruinat. Au avut găina cu ouă de aur în mână și Victor Viorel a vândut-o la tarabă.

Dacă ar putea, i-ar lua gâtul și mâine. Ce-au pățit Năstase și Geoană ar fi mângâiere de ma­mă pe lângă ce i-ar face lui Ponta. Pre­mierul mai rezistă doar pentru că e pre­mier, iar partidul nu se poate răzbuna până nu găsește o variantă de avarie. Care ar fi însă asta? Dacă ne uităm la ultimul sondaj fă­cut chiar de omul lor, Vasile Dâncu, si­tua­ția e albastră. Partidul a ajuns la doar 21% încredere, guvernul are 27%, iar Ponta s-a prăbușit la 26%. Deși capacitatea de re­plie­re a partidului a fost demonstrată în atâtea ocazii, de data aceasta soluțiile de sup­ra­vie­țuire sunt destul de limitate.

În primul rând, nu se pot debarasa de Pon­ta, ajuns un cataroi legat de gât, în al doi­lea, Iohannis și PNL au anunțat oficial că nu e nicio grabă cu guvernarea, plasându-se pe poziții de moralitate și refuzând ma­jo­rități de strânsură. Mai rău, au invitat PSD să-și asume gestiunea bugetului și a po­me­nilor electorale. Strategia complică mult si­tuația, pune PSD în imposibilitatea de a se autovictimiza și a se lansa în acuze că PNL nu urmărește decât ciolanul și concentrarea pu­terii. Desigur, se va încerca o cos­me­ti­zare prin înlăturarea miniștrilor cu imagine prea proastă (iată, Aurescu a și fost propus la Externe), aruncarea în plan secund a unor baroni penali. Dar mesajul că Guvernul Ponta este în continuare la putere și responsabil de toate care vor urma - prima veste proastă este scump­irea căldurii cu 35% - nu va fi ușor de combătut. Mașinăria de pro­pagandă nu prea mai este de mare fo­los, eșecul ei a fost dovedit în alegeri, ba chiar ar putea produce pagube su­plimentare, dacă se continuă agre­si­vitățile și calomniile împotriva lui Io­hannis, cu o cotă de încredere de 61%. În același timp, e clar că s-a de­clanșat o luptă feroce pentru putere în interior, găștile se vor măcelari fără nicio precauție. Soluția care se con­turează este înălturarea lui Ponta de la șefia partidului, ceea ce va deschide drumul spre o schimbare de gardă și de control al guvernului. Ponta va fi îm­păiat în vitrina de la Victoria, sfo­rile urmând să reîncapă pe mâini pesediste mai pricepute. E greu de anticipat acum spre ce tabără vor înclina sorții războiului.

Pe de altă parte, e clar totuși că, în po­fida declarațiilor de refuz al puterii, PNL nu va sta cu mâinile încrucișate. Ne­gocierile pentru schimbarea ma­jo­rității se vor purta în culise, ca de obi­cei, un prim semnal de repoziționare l-a lansat deja UDMR prin vocea lui Markó Béla. O moțiune de cenzură nu e lipsită de șanse. Are însă PNL in­te­resul să preia guvernarea, chiar și în­tr-un interval mediu de timp? Este su­ficient de pregătit? Să nu uităm pre­cedentele 1996 sau 2009. Sondajul lui Vasile Dâncu, deși suferind din cauza unor întrebări manipulatoare, arată că 62% dintre votanți nu susțin schim­barea de guvern, mulți probabil pe ideea: lasă-i să-și rupă gâtul.

Sarcina lui Iohannis nu e simplă. Are de ținut în frâu apetitul politicienilor de a se vedea din nou cu pâinea și cu­țitul în mână, de demonstrat că schim­barea modului de a se face politică nu este doar o chestie de stilistică. En­tu­ziasmul și popularitatea de care se bu­cură acum nu vor ține o veșnicie, oa­menii așteaptă ca măcar câteva prio­rități - Legea votului prin cores­pon­dență, Legea partidelor - să fie duse la final. Cum? Prin presiune publică, probabil. Marea șansă a lui Iohannis, ascendentul în fața PNL, dar și a pu­blicului, este percepția de om din afa­ra sistemului. E cartea din mânecă. De­pinde cum și cât de repede o va ju­ca. Are în față un monstru, grav rănit, sângerând, dar care mai degrabă își devorează toți copiii decât să piardă puterea