De același autor
Ceea ce nu înţeleg nici baronii, nici Ponta, Dragnea sau alţi lideri PSD este că soarta nu pare să le mai surâdă, că istoria joacă împotriva lor şi le va fi tot mai complicat şi riscant să meargă împotriva curentului.
În 1989, când sergentul Samuel Doe, preşedintele Liberiei, a fost înlăturat de la putere de rivalii săi Charles Taylor şi Prince Johnson, sprijiniţi de guvernele din Burkina Faso şi Côte d’Ivoire, ultima întrebare pe care a auzit-o în anchetă, înainte ca Johnson să-i taie urechile şi să i le mănânce, a fost: „Unde-s banii? Care e numărul contului bancar?“. Staţi liniştiţi, lucrurile astea se întâmplă în dictaturile de prin lumea a treia, nu în democraţii. Lui Mazăre, de exemplu, cu toate că acuză neîncetat „dictatura“ lui Băsescu, niciun procuror nu i-ar tăia urechea pentru a-i afla conturile din off-shore-uri. Nici n-ar fi nevoie, pentru că secretul bancar e tot mai prost păzit şi paradisurile fiscale sunt luate la scărmănat de diverse comisii rogatorii. În aceeaşi ordine de idei, doar coincidenţa face, probabil, că „bagabonţii“ de procurori i-au săltat pe vătafii judeţului Constanţa taman când portul - din care Guvernul Ponta se pregătea să livreze 33% lui Mazăre şi Constantinescu - a devenit mai strategic ca oricând, în contextul conflictului Rusia-Ucraina. Iată, timp de trei zile, începând de luni, distrugătorul american Donald Cook face o escală la Constanţa pentru antrenamente împreună cu românii. Şi cine ştie câte altele mai pot urma, aşa că scoaterea portului, fie şi parţială, din ecuaţia mafiotă poate fi o chestie strategică de respiraţie ceva mai largă.
Ceea ce nu înţeleg nici baronii, nici Ponta, Dragnea sau alţi lideri PSD este că soarta nu pare să le mai surâdă, că istoria joacă împotriva lor şi le va fi tot mai complicat şi riscant să meargă împotriva curentului. Dacă îşi închipuie că penalii naţiei vor fi lăsaţi să sfârşească de bătrâneţe în paturile lor, precum Suharto, „regele cleptocraţilor“, despre care Transparency International susţinea că ar fi furat până la 35 de miliarde dolari, îşi fac iluzii deşarte. România nu-i Indonezia şi nici Sudan, unde Omar al-Bashir şi-a pus în conturi vreo 9 miliarde de dolari, mulţi chiar la Lloyd’s din Londra. Nu-i nici Ucraina, slavă domnului, unde oligarhii deţin miliarde de dolari, averea familiei Ianukovici fiind estimată la 500 de milioane. Şi nici Rusia, ţara în care 35% din totalul averilor, adică 420 de miliarde de dolari, sunt deţinute de doar 110 oameni.
România de azi nu mai e însă nici măcar România de acum două luni. Paradigma geostrategică s-a schimbat, iar României, ca de altfel tuturor ţărilor din zona Balcanilor şi a Europei Centrale şi de Est, li s-a pus un steguleţ roşu pe care scrie: corupţie, toleranţă zero. Statele Unite, mai mult decât Uniunea Europeană, au înţeles corect modelul ucrainean - o ţară afectată de un grad prea înalt de corupţie devine vulnerabilă, fiindu-i subminată chiar statalitatea. Şi până acum SUA s-au implicat activ în anticorupţie, susţinând justiţia în general şi DNA în particular, opunându-se subminării independenţei procurorilor şi judecătorilor şi derapajelor precum cele din vara lui 2012 sau din „marţea neagră“. Acum însă, aşa cum a spus Victoria Nuland în Comisia de politică externă din Senatul american, va fi vorba de o campanie concertată, nu doar împotriva „corupției generalizate care a contaminat fiecare aspect al politicii, economiei și fibrei sociale“, ci şi împotriva unei „ligi aflate în creștere de oligarhi și politicieni corupți, care lucrează împreună, inclusiv în tranzacții transnaționale pentru a se proteja și ajuta unii pe alții, pentru a-și menține influența și pentru a-și conserva fluxul de bani care alimentează sistemul“. Pe 1 februarie, secretarul de stat John Kerry transmitea la Conferinţa pentru Securitate de la München un mesaj la fel de dur, preluat apoi de Nuland: „Asistăm astăzi la o tendință tulburătoare în prea multe părți ale Europei Centrale și de Est și Balcanilor, unde «aspirațiile cetățenilor sunt călcate în picioare de interesele oligarhice, corupte», care «își folosesc banii și influența pentru a înăbuși opoziția politică și disidența, a cumpăra politicieni și grupuri media și a slăbi independența justiției și drepturile organizațiilor nonguvernamentale»“. Lupta împotriva corupției din această zonă devine astfel politică de stat în SUA, iar Nuland a spus-o explicit.
Preşedintele Băsescu susţine însă că mesajul subsecretarului american de stat nu vizează România. Mă îndoiesc. De o mai mică anvergură decât cei ruşi sau ucraineni, poate fără atâtea conexiuni cu tranzacțiile transnaționale, oligarhii români sunt însă la fel de periculoşi, iar corupţia dâmboviţeană, la fel de toxică, şubrezeşte în aceeaşi măsură statul şi calcă în picioare aspiraţiile - chiar dacă nu majoritar conştientizate - cetăţenilor. Baronii şi oligarhii noştri cumpără sau sunt cumpăraţi de politicieni, trafichează influenţă la cel mai înalt nivel, acaparează grupuri media şi ONG-uri, luptă împotriva independenţei justiţiei şi sărăcesc ţara. Există altă explicaţie pentru care România este cea mai amărâtă din UE, cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor? Alta decât faptul că nivelul mitei este cu 600% mai mare decât media europeană, iar potrivit Indexului Global de Corupţie din 2013-2014, corupţia se află pe locul doi, după sistemul de taxe, în topul factorilor care afectează afacerile.
Evenimentele din zilele acestea arată clar că lupta va fi aprigă. Ameninţările la adresa justiţiei şi promisiunile halucinante făcute penalilor de premier, în perspectiva vremurilor când speră că va controla şi instituţiile anticorupţie, şi serviciile secrete, intră clar în contradicţie cu determinarea occidentală de a promova un „guvernământ curat și responsabil“ şi „a încuraja guvernele și cetățenii să elimine corupția, oriunde s-ar ascunde“. Două interese diametral opuse se confruntă. Chiar dacă, pe termen scurt, Ponta şi angrenajul corupt pe care se bazează - partide la putere, bani publici, comisioane/şpăgi, presă cumpărată, vot -, mizează că din ecuaţie lipsesc „cetăţenii“ responsabili, pe termen mediu, nu vor putea să înoate împotriva curentului. Cum spuneam, istoria nu mai este de partea lor.