Ponta, de la CFR la DNA

Nu e clar în ce măsură Ponta e conștient de responsabilitatea care îi apasă pe umeri, bășcălia și antibăsismul fiind o armă de apărare cu viață scurtă. Tot mai scurtă.

Convins că memoria occidentalilor e la fel de scurtă ca a românilor, că lobby-ul și turneele au reușit să-l metamorfozeze din pucist în om de stat european, premierul Ponta a crezut că poate or­ganiza un desant asupra DNA fără să i se împotrivească ni­meni. Cu ministrul Jus­tiției și procurorul șef pe post de țuțeri, de la înăl­ți­mea celor 70%, ce-l putea împiedica? Răspunsul e sim­plu: nenorociți de „bă­siș­ti“, sintagma atât de dragă pre­mierului. Aceiași care i-au tă­iat macaroana și în vara lui 2012. Adică americanii care continuă să țină cu dinții de procurorii onești și cu rezultate la re­chini, care i-au transmis imediat lui Ponta că vizita în State și întâlnirea cu Biden la Casa Albă se poate amâna sine die, în con­dițiile în care nu-și re-bagă mințile în cap. Europenii care se încăpățânează să lege Schengenul de justiție și statul de drept. O mână de jurnaliști și ONG-iști „tră­dă­tori“. Plus, extrem de important, câțiva oa­meni din sistem, în cazul de față DNA, care refuză să mai fie la discreția po­li­ti­cu­lui și care au înțeles că cerințele stabilite prin MCV, parteneriatele externe sunt sin­gurul lor sprijin și unica modalitate spre modernizarea țării. Reacția exemplară a La­urei Codruța Kövesi, susținută de pro­cu­rorii din subordine, a contat mult în ecua­ție. E o linie roșie pe care Ponta nu pri­ce­pe că nu o mai poate trece decât cu riscuri enorme pentru cariera sa politică. Din câ­te vedem, nu este încă dispus să și le asu­me până la capăt. Asta nu înseamnă însă că va abandona lupta pentru controlul justiției, ci doar că își va sofistica me­to­de­le, își va diversifica șmecheriile.

Chiar dacă a făcut pasul înapoi, fiecare blitz­krieg de genul mătrășirii procurorilor Papici și Alexandru nu ră­mâne fără urmări, se dă un semnal care șubrezește pu­țin câte puțin rezistența sis­temului. În fond, până la urmă, Ponta și locotenenții tot au obținut ceva: în­de­părtarea lui Papici de la șe­fia secției. Desigur, Po­po­vici și Volintiru sunt pro­curori care au lucrat do­sare grele, dar nu au experiența lui Papici și Alexandru în a rezista presiunilor po­litice, vor trebui sprijiniți permanent de Kövesi, de ambasade și de restul „bă­siș­tilor“. Realizând tardiv greșeala acceptării unuia ca Tiberiu Nițu, președintele a dat la rândul său un semnal dur, nici nu putea face altceva dacă nu voia să fie taxat și mai aspru de către propriul electorat, pentru care limitele coabitării sunt clar cele ale justiției. Amenințarea că va no­ti­fica Bruxellesul pe tema asta și că va de­nunța pactul de coabitare a atârnat și ea destul de greu în replierea lui Ponta. Ori­cât ar încerca acesta să arunce în derizoriu pactul, el a constituit o garanție în ochii partenerilor occidentali, să ne aducem amin­te că la fiecare întâlnire importantă lui Ponta i s-a reamintit apăsat de docu­mentul cu pricina.

Este însă doar o victorie de etapă, care nu anunță vremuri prea bune. Demonstrația de forță a lui Ponta în fața partidului s-a spulberat în cele patru vânturi. Nici n-a putut să-l apere pe Dragnea de tribunal, nici să dea garanții baronilor că nimeni nu se va mai atinge de ei, că le poate asigura imunitatea la corupție, el ținând de acum în mâini hățurile procurorilor. Înfrângerea este un dezastru pentru imaginea și po­ziția sa în partid, mai ales din perspectiva viitoarelor confruntări electorale. Stra­te­gia de contraofensivă adoptată este veche: resuscitarea antibăsismului, la care re­nun­țase în perioada de miere a pactului, și transformarea președintelui în țapul is­pă­șitor al tuturor eșecurilor guver­namen­ta­le.

Ponta încearcă, nu este prima dată, să arun­ce dezastrul privatizării CFR Marfă, oficial de acum, în cârca președintelui. Vezi Doamne, funcționarii din Ministerul Transporturilor s-ar „teme“ să prelun­gească termenul până la care Gruia Stoica poate aduce banii, din cauză că „pre­șe­dintele a dat ordin să fie toți luați de DNA“. Astfel de mesaje ar putea constitui poate o scuză în ochii celor certați cu le­gea sau maleabili la tot felul de presiuni, dar e puțin probabil ca electoratul, chiar și cel uselist, să fie atât de ușor de prostit. În ce privește vandabilitatea la export a aces­tor semnale, ea este zero, efectul fiind exact pe dos. Așadar, guvernul favorizează în mod vădit un afacerist autohton, șterge datoriile în timpul privatizării, transferă din capitalul CFR Marfă în cel al CFR, schimbă condițiile din mers, e generos cu personajul aflat în căutare disperată de bani, dă o hotărâre de guvern care nu res­pectă contractul, o bâlbâie cu avizul Con­si­liului Concurenței, iar când vede că trea­ba se îngroașă și afacerea capătă accente grotești, nu găsește altceva mai inteligent decât să dea vina pe Băsescu, pe procurorii și jurnaliștii „băsiști“. E noap­tea minții! S-o fi gândit Ponta ce mesaj se transmite în afară, celorlalți investitori, mai ales că circoteca e cu repetiție, Olt­chim fiind acum bun de dat la fiare vechi, iar Roșia Montană se prefigurează a se transforma într-un proces pe cinste?

Nu e clar în ce măsură Ponta e conștient de responsabilitatea care îi apasă pe umeri, bășcălia și antibăsismul fiind o ar­mă de apărare cu viață scurtă. Tot mai scur­tă. Eșe­curile politicii Guvernului Ponta sunt ma­jore, nu mai țin de finețuri și de scă­pări. Oricât va încerca să le împacheteze mediatic, CFR și Roșia Montană vor ră­mâne de referință ale incompetenței și co­rupției. Ele sunt punctul de inflexiune, de la care USL va începe să alunece pe to­bo­ganul sondajelor. În acest context, trebuie remarcat că degeaba stă PNL în umbră, fre­cându-și mâinile, decontul eșecului pri­vatizării CFR Marfă va fi plătit la comun. Căci, Fenechiu, selecționerul lui Gruia Stoi­ca, al lor este. Deocamdată, singura po­li­tică guvernamentală coerentă și de succes se reduce la decredibilizarea justiției. //