De același autor
Cu o sală a Palatului drapată în roşu, un Năstase întâmpinat cu Oda Bucuriei şi aplaudat ca la Oscar, vorba Gabrielei Firea, cu baroni luptându-se cam fără vlagă pentru regiuni şi un Iliescu vorbind în faţa unei adunări înjumătăţite de plictiseală şi sandwich-urile cu salam de la bufet, Congresul PSD a părut că se rezumă la a bifa realegerea lui Ponta. În fapt, este vorba de mult mai mult: consfinţirea primului tandem de forţă, Ponta-Dragnea, după cel format, în 1997, de Iliescu-Năstase, şi semnalul că PSD este gata să guverneze de unul singur. De mult timp, social-democraţii nu au mai avut un „numărul doi“ cu o atât de mare putere în partid şi cu real potenţial de succesor şi nici un preşedinte de partid cu şanse de a câştiga Cotroceniul fără sprijinul unei alianţe. Să ne aducem aminte: după ce Năstase ajunge prim-vicepreşedinte în iulie 1997, are la dispoziţie 4 ani să-şi consolideze poziţia, iar la Congresul din ianuarie 2001, după succesul din alegeri, obţine puterea totală. Traseul victorios al PSD şi al fostului secund al lui Iliescu a fost barat de Băsescu, iar pentru victoria din 2012 a fost nevoie de uriaşul USL. Acum însă, atât PSD, cât şi Ponta stau sub auspicii cu adevărat favorabile pentru a reedita gloria trecută. Care înseamnă un singur lucru: puterea completă.
Din acest punct de vedere, nu trebuie minimalizat ce s-a întâmplat în weekend-ul trecut, chiar dacă la prima vedere a părut doar un exerciţiu de rutină şi de imagine. Congresul a lansat câteva mesaje importante şi a părut un preludiu la cel care, dacă nu intervin defecţiuni majore, va avea loc înaintea alegerilor din 2014. În primul rând, discursurile lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. Ponta, un speech de prezidenţiabil, construit strategic în paradigma dialogului şi a parteneriatelor - interne şi europene -, pozitiv, neconflictual, al solidarităţii, dincolo de orgolii şi vendete politice. Este o imagine la care Ponta trudeşte din greu, PSD primind comanda alinierii în această direcţie, prin care încearcă să acrediteze ideea că puciul din vara lui 2012 a fost un incident nefericit. Pactul cu Băsescu îi aduce reale beneficii în acest demers. Discursul de la Congres a mers, deci, pe două direcţii: folosirea lui Băsescu prin contrapunct cu Antonescu în războiul din interiorul USL şi lărgirea bazinului electoral. Altfel spus, delimitarea oficială de proiectul „jos Băsescu“ este utilizată pentru a-l prinde pe Antonescu în capcana inevitabilelor analogii cu imaginea detestatului personaj. „Nu sunt obsedat de d-l Băsescu. Acolo unde el preferă confruntarea, eu cred că dialogul e soluţia, acolo unde el caută duşmani, eu caut partener. Eu cred în uriaşele beneficii ale solidarităţii. Dacă el crede că e câştigătorul războaielor, eu vreau să fiu cel care construieşte pacea.“ Bate şaua să priceapă iapa!
Păi, cine nu vrea pacea, cine nu vrea dialog şi preferă confruntarea, lipsa de solidaritate? A răspuns însuşi Antonescu: eu. „Reevaluarea pare pentru unii cel mai recent joc de societate. Nu-l reevaluăm pe Traian Băsescu. Nu reevaluăm regimul Băsescu.“ Incapabil să se desprindă din obsesia antiprezidenţială, în permananţă pe poziţii de război, fixat în agresivitatea de tip Voiculescu-Antena 3, mai nou într-o furibundă campanie anti-PSD, Antonescu nu realizează că încet-încet este scos din jocul mare al politicilor de cursă lungă. Se rezumă la bazinul antibăsist al Antenei 3 şi nu înţelege semnificaţia avertismentului lui Ponta: „Acum raportul electoral între PSD şi PNL este de 2 la 1“. Acum da, dar după europarlamentare?
Al doilea semnal important al Congresului este confirmarea puterii deţinute de Dragnea, fapt ce îl plasează în poziţia de succesor, în situaţia în care Ponta va candida la prezidenţiale. Precum Năstase odinioară, Dragnea controlează acum partidul, împărţind bani baronilor şi prin minister, şi prin regionalizarea care construieşte noi poli de influenţă. Este, desigur, un tandem care nu convine niciunuia dintre actori, raportul de forţe fiind pe muchie de cuţit. Cei doi se condiţionează şi controlează reciproc. Dragnea are baronii şi administraţia, dar şi dosarul de corupţie care îşi poate lua oricând zborul de la DNA spre Înalta Curte. Ponta are pactul pe procurori, comanda guvernului şi argumentul numit Comisia Europeană-MCV. Pe termen lung, premierul este în avantaj, soarta lui Năstase stând exemplu - statura de victimă nu o compensează pe cea de simplu spectator la masa puterii.
Punctul nevralgic este că mesajele despre modernizarea României, pace şi dreptate socială, solidarizare şi misiune pacificatoare, imaginea idilică despre sine proiectată de Ponta n-au reuşit să mascheze mizeria unui partid complet nereformat, incapabil să-şi asume propriul trecut - mineriade, corupţia endemică, dispreţul pentru statul de drept – şi nici mereu actuala sete de putere şi hămeseală. La Congres, aceleaşi cefe groase, burţi revărsate peste conturi şi contracte cu statul, acelaşi grobianism. Dosariabili şi puşcăriabili, mafioţi centrali şi locali, şmecheraşi punând la cale tranzacţii de tot soiul, fripturişti aspirând la funcţii, sinecurişti din tată-n fiu foşgăiau relaxaţi laolaltă. Integritate, criterii, selecţia „cadrelor“? Să nu vorbim de funie în casa spânzuratului! Congresul PSD a fost important, în primul rând, ca antidot la amnezie. Tocmai de aceea, discursul de prezidenţiabil al lui Ponta este nu doar neadecvat la realitate, ci de o ipocrizie şi demagogie ucigătoare. PSD este anchilozat în propriile-i rele metehne, care se transferă asupra guvernării. Ponta doar le patronează şi le ambalează comunicaţional. Culmea, nici Ponta, nici Antonescu n-au învăţat nimic din proiectul „jos Băsescu“. Istoria PDL riscă să se repete la PSD: nu poţi „moderniza“ ţara când partidul vrea să-şi modernizeze doar metodele de furat.
