Puterea ursului și puterea președintelui

Zvârcolirile naționaliste și xenofobe, care au făcut gloria post-mortem a ursului Arthur, au ratat o discuție așezată despre soarta acestor animale de pradă, corupție și distrugerea habita­tului, operații autohtone de mare succes. Prilej de răfuială națională, luptă de clasă și retorică zburdând isterică pe arătura politicianismului, împușcarea ursului are toate ingredientele unei povești pe care să se cațere AUR și alții de aceeași sorginte. Le-a venit mănușă „străinul” plin de bani și fără scrupule venit să omoare ursul carpatin. Când alde Năstase și Țiriac, ca să nu ne mai aducem aminte de răposatul Ceaușescu, masacrau urși, mistreți și tot ce le intra în cătarea puștii, poporul asista tăcut, complezent, ba chiar admirativ, căci, nu-i așa, vânătoarea e pentru bărbați adevărați. Ce contează acum nu e ursul, care are prostul obicei să omoare oameni și animale hămesit fiind (de mila și grija lor nu am asistat la atâta zbatere etică), ci „străinul”. Bietul Arthur a devenit un simbol pen­tru național-comunismul de tip aurist: „Ursul Arthur sunt toate industriile, băncile și mințile românești furate de străini. Ca și Arthur, unele erau unice în Europa, erau grase și frumoase. Dar le stăteau lor în cale“, scrie George Simion, ducând vadimismul pe noi culmi. Mă întreb ce ar fi scris dacă prințul era rus, și nu austriac. Până când simpatizanții sub acoperire ai lui Simion vor lucra la o nouă listă neagră, trista istorie a lui Arthur a avut și consecințe legislative: de acum înainte doar vânătorii autohtoni pot „reloca” urșii. Adică sistemul corupt se va perpetua nestingherit.

Din cauza acestor furtuni într-un pahar cu apă, lucruri cu adevărat importante trec pe sub radar. De exemplu, raportul GRECO, care dă calificativul „nesatisfăcător” modului în care au fost implementate recomandările din raportul anterior (doar 5 din 18). Lista e lungă și începe cu desființarea Secției Speciale (aflată încă la Senat, pentru că UDMR mai pune și alte condiții în afa­ră de superimunitatea acordată magistraților), imunitatea parlamentarilor la începerea urmăririi penale, rolul excesiv al ministrului justiției în numirea și revocarea procurorilor cu funcții înalte. Asupra acestui ultim punct există o întreagă polemică, plecată de la faptul că ministrul Stelian Ion a introdus avizul obligatoriu al CSM la aceste numiri, referindu-se, evident, la faptul că șeful statului ar fi obligat să țină cont de acest aviz. Cum era de așteptat, Klaus Iohannis a spus limpede că nu este de acord cu o astfel de prevedere, dar a introdus un detaliu important care multora le-a scăpat: „Avizul conform este opozabil ministrului, și nu președintelui. Dacă avizul CSM-ului devine conform, atunci CSM-ul va putea să refuze propunerea ministrului, dar nu va putea să îl refuze pe preşedinte”.

De fapt, chiar raportul GRECO vorbește în primul rând de „transparență și criterii obiective pentru numirea/ revocarea din funcțiile cele mai înalte din Parchet”, de „rolul mai important pe care trebuie să îl aibă CSM”, dar și de, atenție!, faptul că „ministrul justiţiei a păstrat un rol decisiv” în acest proces. Ideea de politizare se referă, deci, la ministru, nu la președinte. Altfel spus, GRECO vrea ca ministrul justiției, om numit politic, să fie obligat să retragă candidatul (sau propunerea de revocare din funcție) dacă CSM dă un aviz negativ. În cazul acesta, povestea se închide. Dar dacă, ipotetic vorbind, CSM dă un aviz pozitiv numirii sau revocării, are dreptul președintele, persoana cu cea mai mare legitimitate reieșită din votul popular, să refuze? Mai exact, dacă e propus unul ca Nicolicea procuror-șef, CSM spune da, poate președintele să se opună? Poate, nicăieri nu se precizează altceva. GRECO vrea însă criterii clare, ca să nu se mai ajungă la numiri precum cele ale Giorgianei Hosu sau Alinei Bica în fruntea DIICOT. Singura excepție de la regulă ar putea-o constitui funcția de procuror general, deși raportul GRECO lasă doar să se înțeleagă că în această situație lucrurile ar putea rămâne ca acum (aviz CSM consultativ).

Dar pentru realitatea din România, discuția este alta: e bine ca CSM să aibă drept de veto la numirea/revocarea procurorilor șefi, e bine ca președintele să fie scos din circuit? Nu cred. Este din ce în ce mai evident că CSM e acaparat politic de așa-numita grupare Savonea, cea care cânta în struna PSD pe când acesta maltrata legile justiției și codurile penale, grupare care a susținut Secția Specială și care, mai deunăzi, s-a opus desființării ei. E vorba de același CSM care, mai nou, sub bagheta unui Bogdan Mateescu metamorfozat, vânează ma­gistrații pentru criticile aduse diverselor legi care vizează justiția, pentru ceea ce scriu pe Facebook sau spun în interviuri. Ca să nu mai vorbim de neobrăzarea de a cere majorarea salariilor magistraților cu 25% și de cerbicia cu care se agață de pensiile lor speciale și nesimțite. Acestui CSM ar trebui să i se dea pe mână decizia în ce privește șefii parchetelor? Păi, să ne uităm cam cum arată numirile din ultima vreme în funcțiile de conducere ale judecătorilor. De ce credeți că Monica Macovei a scos din circuit CSM atunci când a făcut reforma justiției? Exact din cauza asta: CSM era o instituție puternic marcată politic. Cu rare excepții, așa a și rămas până în ziua de azi.

Pe linia chelirii funcției prezidențiale de prerogative a mers PSD în perioada Dragnea, iar rezultatele le cunoaștem. Iohannis a pierdut dreptul de a numi șeful DGPI, șeful Marelui Stat Major, șeful ANCOM (autoritatea de reglementare în domeniul comunicațiilor), trebuie să semneze ca primarul revocarea procurorului-șef al DNA (cazul Kovesi), e obligat să revoce un ministru și a ajuns decorativ la numirea președintelui Înaltei Curți. Acum, după diverse decizii ale CCR, președintele poate refuza o singură dată, motivat, propunerile de procurori-șefi, indiferent de avizul CSM. Are interesul coaliția de la putere să slăbească și mai mult puterea președintelui? Repararea „dezastrului” produs de guvernările Dragnea, cum tot repetă Alianța PNL-USR PLUS, ar trebui să însemne, printre altele, și refacerea prerogativelor președintelui. De ce nu o face? Poate pentru că fiecare din cele două partide este temător că adversarul va da viitorul șef al statului. Sau, mai degrabă, pentru că se tem că vor pierde viitoarele alegeri prezidențiale.//