De același autor
Decomunizarea nu a fost un proiect cu acoperire populară. Motiv pentru care a finalizat înhăţat şi mutilat de politicieni.
Obiect de ură colectivă, motiv de insomnie pentru corupţii neamului care ajunseseră să vorbească cifrat la telefon, să-şi consulte avocaţii înainte de a-şi completa declaraţiile de avere şi să se ascundă prin boscheţi când puneau la cale câte o sifonare a banului public, Monica Macovei a fost pedepsită cu lustrarea. Exorcizarea de Macovei a întrunit consensul parlamentar, chiar dacă jihadul a pornit de la neîmpăcatul războinic împotriva DNA şi ANI, Máté András. Acest „bici al lui Attila“ pus pe spinarea a tot ce înseamnă anticorupţie a fost mânuit însă cu voluptate şi de PDL, UDMR şi UNPR. Ca dovadă: doar 4 abţineri de la vot. Că niciun politician n-o iubeşte pe Macovei era clar de mult, dar ca răzbunarea să ajungă până la a lustra prin lege întreaga categorie profesională a procurorilor frizează prostia.
Decizia va avea efecte perverse, pentru că va lovi acolo unde, sunt convinsă, nici actuala putere, nici opoziţia nu s-au gândit. „Procurori comunişti“ sunt pe unde nu te aştepţi. Ca, de exemplu, la Curtea Constituţională, unde Tudorel Toader (propus de PNL) a fost procuror la Panciu între 1986 şi 1990. La CCR lustrabilă este şi Iulia Motoc (propusă de PDL), care a apucat 5 luni ca procuror la Giurgiu, între septembrie 1989 şi ianuarie 1990. De la DIICOT vor fi lustrabili George Muscalu, actualmente procuror şef al Serviciului de Combaterea Infracţiunilor de Terorism, pe vremuri, adică 4 luni înainte de revoluţie, procuror la Parchetul din Câmpina, dar şi Raluca Cristiana Botea, acum procuror şef al Serviciului Combaterea Criminalităţii Organizate, care a fost procuror în 1989 la Făurei. La DNA „lustraţia Macovei“ loveşte direct în adjuncta lui Daniel Morar, procuroarea Carmen Gâlcă, care a fost între 1987 şi 1999 procuror la Parchetul de pe lânga Judecătoria Roman. Însăşi preşedinta ÎICJ, Livia Doina Stanciu, numită în funcţie de preşedintele Băsescu în septembrie 2010, a fost între 1980 şi 1994 procuror la Parchetul din Galaţi, iar procurorul general adjunct de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Aurel Băjenaru, a fost şi el procuror timp de patru ani înainte de 1989. Lista lustrabililor posibil căzuţi la datorie alături de Macovei poate continua cu Mircea Aron, procuror începând din 1981, Graţiana Isac, procuror la Sfântu Gheorghe între 1896 şi 1992, George Bălan, procuror câteva luni înainte de 1989. Toţi sunt acum membri CSM, dar legea îi va împiedica să mai fie procurori în România. „Lustraţia Macovei“ se subscrie perfect zicalei „unde dai şi unde crapă“. Cu certitudine, din cei aproximativ 2.400 de procurori din întreaga ţară, un număr semnificativ vor cădea pradă aberantei legi.
În fine, problema nu ar fi că articolul este perfect neconstituţional, mergând pe logica din chiar motivarea CCR care spune că nu poţi lipsi de diferite drepturi categorii sociale sau profesionale, ci cine îl va contesta la Curte. Cum dinspre partidele politice slabă speranţă, PSD a spus că n-o va face, îi convine aşa cum este, PNL e dilematic, să atace legea sau şi-o tragă pe propria spuză, iar PDL pluteşte euforic într-o realitate paralelă, nu rămâne decât preşedintele. Teoretic, Traian Băsescu ar trebui şi să întoarcă legea în parlament, şi s-o conteste la Curte. L-ar putea opri doar viziunea sa despre pagina de istorie, miza că în dreptul său se va scrie că după condamnarea comunismului a reuşit şi lustraţia. Probabil că, dacă va înţelege că după previzibila virgulă vor urma exact criticile care se aduc zilele acestea proiectului, în frunte cu ticăloşia privind procurorii, o va contesta. Rămâne însă de văzut dacă Băsescu va fi capabil să se ridice împotriva propriilor proiecte sau, mai bine spus, deasupra lor. Dar chiar şi fără asta, la prima aplicare a legii, în termen de 90 de zile de la publicare, va veni şi primul proces care va duce pe drumul scurt către Curtea Constituţională. Altfel zis, sunt puţine şanse ca legea să rămână în forma actuală.
Indiferent însă de rezultatul final, care contează doar din perspectiva procurorilor, lustraţia românească este produsul unei societăţi care nu şi-a dorit-o cu adevărat niciodată. Cu excepţia unei minorităţi, aceeaşi care a făcut şi revoluţia, decomunizarea nu a fost un proiect cu acoperire populară. Motiv pentru care a finalizat înhăţat şi mutilat de politicieni. Prea târziu, prea puţin şi îngrozitor de strâmb. //
