De același autor
Instinct politic, cinism, iniţiativă reformatoare, mişcare pur electorală, îndeplinirea propriului program în pofida unui parlament mereu ostil şi antireformist, lovitură finală dată celor „322“, populism şi reformism. Toate la un loc.
Mişcarea abilă a preşedintelui de a organiza referendum pentru unicameralism, exact în ziua alegerilor, conţine în doze bine cântărite câte ceva din fiecare. Lucru pe care l-au înţeles cu întârziere şi mediocrii săi contracandidaţi, încremeniţi în proiectul atacului la persoană. Li s-a servit o mostră din ceea ce înseamnă în politică „a juca“. Contestabilă şi salutară în acelaşi timp, strategia preşedintelui ar putea fi câştigătoare. Preia conducerea campaniei, impune o temă de substanţă, dar şi cu priză la public, îşi obligă adversarii la repoziţionări, dar mai ales la justificări şi defensivă, creşte miza şi, implicit, mobilizarea la urne.
Desigur, i se pot aduce preşedintelui nenumărate reproşuri, de la faptul că îşi foloseşte în mod neloial puterea funcţiei în campanie în detrimentul adversarilor, de la utilizarea, poate abuzivă, a adversităţii cetăţenilor împotriva parlamentarilor, la inconsistenţa unor argumente de tipul costurilor şi al reducerii corupţiei (democraţia nu se judecă neapărat în termeni financiari şi nici corupţia nu scade direct proporţional cu numărul aleşilor). Şi până la acuza de înşelătorie cu bună ştiinţă, dată fiind improbabilitatea ca, în final, electoratul să primească satisfacţie şi să asiste la o revizuire a Constituţiei în sensul unicameralului.
Dar care era alternativa? În general, care este soluţia pentru un şef de stat, oricare ar fi el, de a-şi îndeplini programul, în condiţiile în care parlamentul i se opune, guvernul este incapabil şi societatea spălată pe creier de televiziunile mogulilor? Dincolo de componenţa esenţialmente electorală a mişcării preşedintelui, un lucru e clar: reformele nu se pot impune în România decât prin mişcări bruşte, care ies din limitele normalităţii, sau cu biciul UE.
Cum mai toate reformele iniţiate în aceşti ani au fost frânate în mare măsură de parlament, rămâne faimoasa soluţie a „întoarcerii la popor“. Asta nu asigură însă şi succesul! Să ne aducem aminte de bietul vot uninominal: peste 80% dintre cei care s-au prezentat la referendumul invalidat au vrut un uninominal în două tururi de scrutin şi au primit în schimb de la Pro Democraţia, mână în mână cu politicienii, o inovaţie în urma căreia reprezentativitatea parlamentarilor a scăzut dramatic.
Trebuie să admitem că actuala criză instituţională se datorează în parte şi parlamentului. Actualul nu-şi mai realizează prerogativele şi, din decembrie încoace, nu a reuşit să adopte decât un singur proiect de lege (după cum arată raportul Transparency International), dar nu ineficienţa este însă principala sa problemă, ci iresponsabilitatea. Cârpeala votului uninominal nu a schimbat nimic la acest capitol. Cât despre parlamentul trecut, lui îi datorăm cea mai gravă deviere de la democraţie, suspendarea preşedintelui, făcută în nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale, modificarea sistematică a legilor justiţiei, educaţiei şi administraţiei, favorizarea clientelei politice, printre care şi magistraţii, încercările de modificare a Codului Penal şi de schimbare a procurorilor DNA, blocarea dosarelor de corupţie, schimbarea Legii retrocedării proprietăţii, aşa-numita renaţionalizare, şi pe cea a CNSAS.
Din păcate, principala instituţie a democraţiei este cea care a blocat sau a denaturat sensul majorităţii reformelor. Cine altul decât parlamentul şi politicienii săi au refuzat orice dezbatere despre reforma constituţională, deşi încă din 2005 se angajaseră să constituie o comisie de revizuire, susţinând declamativ necesitatea unor modificări de esenţă? Nu politicienii au fost cei care au îngropat în prime-time-urile Antenelor şi Realităţii TV raportul Comisiei prezidenţiale, Legea lustraţiei, punerea în practică a recomandărilor Raportului de condamnare a comunismului? Ce s-ar fi întâmplat oare cu legile educaţiei dacă guvernul nu şi-ar fi asumat răspunderea pe ele? Şi, în general, care poate fi soarta oricăror legi, în condiţiile iresponsabilităţii generale a parlamentarilor?
Cauzele crizei instituţionale sunt consecinţa nereformării statului, a Constituţiei, a clasei politice, în special, iar decontul măsurilor mereu amânate este plătit la masa crizei economice. Poate rezolva reducerea numărului de parlamentari şi unicameralismul această situaţie? Cu certitudine, nu. Sistemul democratic, instituţiile, dreptul la vot nu sunt suficiente pentru o democraţie adevărată, constata Whitman în Perspectivele democratice. În România, ele rămân forme fără fond din simplul motiv că sunt populate. Ajungem inerent la reforma clasei politice, chestiune care trenează de 20 de ani, şi fără de care orice altă reformă va fi moartă în faşă. Orice parlament produs al acestei clase politice, rezultat al actualului mecanism clientelar de accedere şi ascensiune în partid, de triere a candidaţilor are mari şanse să fie antireformator, ineficient şi iresponsabil.
Produs al „sistemului ticăloşit“ şi al clasei politice, Traian Băsescu ştie prea bine acest adevăr. Atunci, la ce bun referendumul, în afară de potenţarea propriilor şanse electorale? Pentru că de undeva trebuie începută reforma statului! Este însă o acţiune de cursă lungă şi cu obstacole. Parlamentul unicameral redus este un prim pas, renunţarea la acest hibrid al votului uninominal şi introducerea celui în două tururi, un altul. Revizuirea Constituţiei, în sensul echilibrării puterilor în stat, al redesenării rolului instituţiilor, un al treilea pas. Asta propune preşedintele. Fără presiunea populară, niciunul dintre aceştia nu va fi nici măcar schiţat, de aceea e nevoie de referendum şi, indiferent de realele sale motivaţii, şeful statului are aici dreptate.
Revin şi spun că mişcarea lui Traian Băsescu este extrem de abilă şi din alt punct de vedere. Oferă un program, un proiect, dă consistenţă confruntării electorale. Dar a mai făcut-o, veţi spune. Faimoasele ţepe din Piaţa Victoriei îşi aşteaptă şi astăzi clienţii. Anticorupţia este un eşec grandios. Adevărat, dar astăzi populaţia poate înţelege mai bine şi de ce. Înţelege că fără reforma instituţională, care s-o tragă după sine pe cea a clasei politice, România va rămâne fie prizoniera veşnică a proiectului ţepelor, fie a lipsei oricărui proiect. Pentru că oferta contracandidaţilor este vidul, deşi nimic nu-i împiedică să avanseze programe de reformă. În ultimă instanţă, între o iluzie şi nimic, ce aţi alege? Chiar dacă, repet, mijloacele folosite de Traian Băsescu nu sunt dintre cele mai onorabile şi oneste. //
