Reforma din vorbe deșarte

Din zbaterile reformatoare ale premierului Cîțu au rămas, deocamdată, doar vorbele. Apăsate, ce-i drept, dar tot vorbe care nu fac altceva decât să dea din coadă: „Nu mai putem continua așa! Este nevoie de reformă! Reformă în tot aparatul public și în companiile de stat, reforma sistemului de pensii, reforma sistemului de salarizare, reforma ANAF, restructurarea companiilor de stat care au pierderi de 30 de ani.” Tare! Dar uite că se poate și se va putea „continua așa”, câtă vreme statul e refugiul imposturii și clientela de partid trebuie ținută aproape și protejată de vicisitudinile vieții. Și ce poate fi mai bună decât o pâine albă, dospită cu sporuri și tot soiul de privilegii la stat? Reziduurile partidelor, țucălari și piloși fără o meserie, care nu prind un loc pe podiumul politicii, sunt plasate în agenții, companii sau diverse instituții ale statului, exact cele despre care premierul spune că sunt un sac fără fund care nu mai poate fi umplut cu bani de la buget. Teorie. Căci în practică, salariile de la companiile de stat s-au îngrășat an de an cu sporuri, care, așa cum spune Raluca Turcan, au ajuns în unele cazuri să reprezinte și 85% din venit. Din cele 110 miliarde de lei pentru cheltuielile de personal în 2020, 27 de miliarde au reprezentat sporurile, a explicat și Cîțu, întrebând retoric dacă performanța s-a schimbat. Păi cum să se schimbe, dacă chilipirurile sunt date otova, fără niciun criteriu? E suficient să stai la un birou și să tai frunză la câini cât e ziua de lungă că salariul tot vine, și nu singur, ci cu spor de calculator, de praf, de stres, de confidențialitate și alte prostii inventate de imaginația hoață a birocrației statului.

Întrebarea e de ce s-a mai revoltat premierul dacă tot nu face nimic? A lătrat la sporuri, salarii și pensii nesimțite ca un bichon de sub fusta stăpânei. Adică a PNL. Care i-a dat un picior în coaste și l-a adus cu labele pe pământ. „Anul acesta nu este nimeni dat afară, toată lumea îşi primeşte sporurile, îşi primeşte aceleaşi salarii ca în 2020. Eu nu văd aici o problemă”, a liniștit Cîțu suflarea bugetară și clientelară. Noi să fim sănătoși și vaccinați, că în rest reforma o facem din vorbe.

Ceea ce nu înțeleg liberalii, useriștii și onor Cîțu este că vorbele deșarte o să-i coste guvernarea și viitoarele alegeri. Nu‑și dau seama cât de mare e revolta nebugetarilor, a celor 4-5 milioane de oameni care lucrează în privat și care constituie bazinul lor electoral, față de această situație. Mai ales acum, în pandemie, când cei cu adevărat loviți economic ei au fost. Veniturile nesimțite și clientelizarea de la stat sunt percepute, pe bună dreptate, ca o formă de corupție. Nu doar șpăgile, contractele și achizițiile oneroase sunt vinovate de lipsa autostrăzilor, spitalelor, infrastructurii elementare, de analfabetismul funcțional și de relele tratamente la care este supus cetățeanul în instituțiile statului, ci, poate chiar în primul rând, incompetența, delăsarea, neasumarea responsabilităților acestei cohorte de funcționari ai statului. Plătiți regește ca să țină țara în înapoiere. A păstra statu-quo-ul înseamnă pentru actuala putere să-și taie craca de sub picioare.

Tactica Guvernului Cîțu și a coaliției majoritare ridică o întrebare legitimă: dacă nu face reformele promise în primul an de guvernare, atunci când? Dacă acum, când nu e supus presiunii electorale, nu rezolvă aceste probleme, despre care chiar el spune că sunt indispensabile dezvoltării economiei, va fi cu atât mai complicat să le facă ulterior. Amânările au dus la eșecul unor reforme și promisiuni ale celorlalte coaliții non-PSD, mă refer la CDR (legile proprietății, deconspirarea Securității, lustrația, privatizările), Alianța DA (reforma sănătății), așa cum înființarea DNA și legile justiției, făcute în primul an de mandat de Monica Macovei, au fost un succes. Așadar, cui folosește această tergiversare la momentul cel mai propice în care pot fi luate măsuri radicale, dar impopulare? De ce nu au curaj liberalii, dar mai ales cei din USR PLUS, partid autoproclamat reformist și „altfel”, să ia taurul de coarne și să rupă cu vechile politici de tip pesedist? Răspunsul nu e complicat: cu minime diferențe, funcționează ambele în aceeași logică clientelară și profund politicianistă & demagogică. Dacă la PNL apetența reformistă a fost mereu discutabilă, partidul dovedind de-a lungul timpului aceleași metehne pe care le condamna la PSD, cu care, de altfel, s-a aflat în revoltătoarea combinație USL, ușurința cu care USR PLUS a abdicat de la principiile pe care le-a clamat în campanie vorbește de la sine despre autenticitatea acestora și metamorfoza produsă de contactul cu puterea. Nu e vorba numai despre seria numirilor controversate care nu au nici în clin, nici în mânecă cu profesionalismul și verticalitatea, ci și despre lipsa de curaj în actul de guvernare și în raport cu colegii de coaliție. Aroganța și vedetismul nu țin loc de fapte. Atitudinea de acum îmi aduce aminte de guvernarea Cioloș, una decentă, e drept, dar atât de lașă. Chiar dacă nu avea majoritatea în parlament (ca acum), după Colectiv, cabinetul Cioloș era pe cai mari, putea tăia în carne vie în primele momente. În loc de asta, a făcut compromisuri și a pierdut momentul de grație. Alianța riscă să repete episodul: oferă, în loc de reforme, vorbe sforăitoare: „Vrem reformă! Facem reformă!”.„„„ Doar că o mai amânăm puțintel. Singura circumstanță atenuantă a coaliției: nu e PSD. E suficient să-l auzi pe Ciolacu că perspectiva asupra actualei puteri devine una roz. E oare suficient? //