Salteaua neputinței naționale

Asta e tradiția locului, o nepăsare generală, întreruptă sporadic de izbucniri furioase, pătimașe și de diabolizări, un debușeu al frustrărilor, care nu rezolvă nimic.

Publicul spectator al șocantei și tragicei po­vești a femeii care s-a sinucis după 35 de ore de pendulat pe acoperișul unui bloc s-a împărțit în „adepți ai saltelei“ și cei care spun „așa i-a fost soarta, aşa a vrut Dum­nezeu“. Între cei care, ca în­totdeauna în astfel de tragedii, cer capul lui Raed Arafat și cei care găsesc scuze autorităților, cre­di­tând ideea că s-a făcut tot ce s-a putut. Probabil că adevărul e undeva la mij­loc. Așa cum probabil nici n-ar trebui să ne raportăm (cum se în­tâmplă pe Facebook, care e plin de tot fe­lul de specialiști-păreriști) la clișeul ima­ginilor din filmele cu sinucigași salvați. Acolo, negociatorii, psihologii sau familia și prietenii, scoși din pământ, din iarbă verde, reușesc mai mereu să-l convingă pe sinucigaș să renunțe, mobilizarea de for­țe este întotdeauna impresionantă, saltelele și plasele sunt cât vezi cu ochii, și apar din primele 10 minute, mai mult, sunt proiectate în așa fel încât să reziste și la salturi de pe clădiri de peste 30 de me­tri. În filme, în spatele mâinii care i-a dat femeii paharul cu apă s-ar mai fi aflat vreo două-trei, care ar fi reușit cumva s-o apuce. În sfârșit, asta-i în filme și com­pa­rațiile nu-și au rostul. Cei care le fac sunt pur și simplu rupți de realitatea ro­mâ­nească. După standardele noastre, cred că, într-adevăr, nu se putea face mai mult, a fost maximum de competență și solicitudine omenească. Plus, vorba lui Ara­fat, a unui Arafat devenit tot mai ci­nic, au fost „respectate toate pro­ce­du­rile“, iar o pernă pneumatică oricum nu i-ar fi salvat femeii viața. Nici nu mai are importanță că salteaua a fost adusă toc­mai de undeva de prin Ar­geș și nu se prea umfla, as­tea sunt detalii, în con­di­țiile în care femeia voia cu orice preț să moară și nu a fost „cooperantă pentru a fi instruită“. Fatalitatea, soar­ta, ce poți să mai spui!

Salteaua, una bucată, a devenit, după acest nou episod, un simbol al neputinței na­ționale. Alături de nenorocita de barcă de­fectă de pe Lacul Siutghiol, unde în ur­ma prăbușirii unui elicopter s-au înecat patru oameni. Alături de misteriosul sis­tem de localizare în accidentul din Apu­seni. Alături de toți cei care mor între spi­tale, plimbați cu salvarea, sau la câteva ore dupa ce sunt externați ca sănătoși. Sau arși din cauza unui cablu defect, cum s-a întâmplat la Maternitatea Giulești. Cre­deți că pentru toate aceste cazuri nu exis­tau „proceduri“? Ba existau! O întreagă birocrație tipic românească, în spatele că­reia se ascund, de regulă, ferite de brațul legii, incompetența, nesimțirea și lipsa ele­mentară a dotărilor, unele de pe vremea Împușcatului.

Problema e că astfel de discuții se poartă în spațiul public la fiecare accident ne­fe­ricit, nimic nou. Publicul se inflamează, bo­cetul mediatic capătă accente patetico-isterice, atitudinea autorităților rămâne la fel de cinică. Se încropesc în grabă co­mi­sii, se deschid dosare penale. În cel mai fe­ricit caz, răspund câțiva țapi ispășitori din ca­te­goria a doua, nu cea de decizie. Trece tim­pul, lucrurile se liniștesc, parcă în aș­tep­­tarea următorului accident, a ur­mă­toa­rei sinucideri.

Asta e tradiția locului, o nepăsare ge­ne­rală, întreruptă sporadic de izbucniri fu­ri­oase, pătimașe și de diabolizări, un de­bușeu al frustrărilor, care nu rezolvă ni­mic. Această atitudine și credința că ni­meni nu va răspunde cu capul este cea ca­re încurajează administrația, pe cei care ne conduc să guverneze prost, să fure și să sfideze. Să-și permită să nu salveze vieți, chiar și atunci când acest lucru e po­sibil și procedurile sunt ca la carte.