Taxa pe nevastă vs. taxa pe imbecilitate şi minciună

Băieţii de la guvern n-au evoluat prea mult de vara trecută, nereuşind să depăşească faza minciunilor grosolane.

Prin comparaţie cu dezmăţul de vara tre­cută, e bine. E linişte. E pace şi stabilitate po­litică. Naţiunea poate dormi liniştită la soare, guvernanţii veghează. Bine, prost, dar veghează. Scrisoarea că­tre FMI va fi făcută publică de abia la toamnă, tătucul Ponta nu vrea să strice de-a binelea somnul naţiunii, lă­sându-i timp să rumege veş­tile proaste picurate stra­te­gic în presă. Taxa pe ne­vas­tă, de exemplu. O fi, n-o fi? Nimeni nu poate spune cu precizie, Ministerul Fi­nan­ţelor o lasă în ceaţă, cică era o idee mai ve­che. De fapt, mai toate ideile guvernului sunt vechi, diferenţa o face minciuna şi plusul de aberaţie. E clar că Ponta trebuie să stoarcă bani din piatră seacă, evaziunea fiscală, aia pentru care era demonizat Boc, a ajuns acum la cifra record de 20 de mi­liarde de euro, ceea ce ne plasează pe un bi­nemeritat loc unu în Europa, şomajul s-a dus la 7,5%, în ciuda tsunamiului de lo­curi de muncă promise, investiţiile sunt cu o treime sub nivelul celor din 2012, iar privatizările un dezastru. Pe aşa arşiţă bu­getară, setea de bani pentru a putea plăti salariile, pensiile şi furăciunile clientelei po­litice e mare de tot. Aşa se face că scri­soarea către FMI ar conţine, la bursa zvo­nurilor, nenoriciri fiscale mai mari decât ta­xa pe nevastă şi odraslă casnice sau mă­rirea impozitului pe proprietate şi chirie, lovitura de măciucă urmând să fie dată de impozitarea contractelor de colaborare cu 16% în loc de 10%. Pe lângă toate astea, se reduce TVA la pâine - de­şi chiar guvernanţii în în­ţelepciunea lor recunosc că n-au idee dacă măsura va reduce preţul la pâine sau la evaziune - şi se pune for­fetarul acolo unde te aş­tepţi mai puţin. Nicio mi­rare, până la urmă politica stângistă şi etatistă a USL era previzibilă.

Previzibil era şi ca Ponta s-o zbughească în vacanţă chiar în ziua în care a sesizat CSAT cu privatizarea CFR Marfă, într-o încercare disperată de a-i pasa eşecul lui Bă­sescu, deşi acesta desecretizase deja de­cizia din 2 februarie, în care se spunea ne­gru pe alb că „Modalitatea concretă şi pro­cedura de privatizare se află în res­ponsabilitatea Ministerului Trans­portu­ri­lor şi a Guvernului României“. Crezându-se deştept nevoie mare, Ponta a mizat că preşedintele, speriat de ameninţarea că da­că CSAT nu avizează, privatizarea „cade“, cu prejudiciul de imagine aferent, nu va „for­ţa“ şedinţa chiar a doua zi. Nu i-a ie­şit. Responsabilitatea pentru agonia aces­tei privatizări îi va reveni de acum înainte în mod direct. Imaginea este însă de­zo­lantă: lumea de afaceri vede cum datoriile se şterg după începerea licitaţiei, cum ac­cesul la informaţii este liber doar pentru cei dinainte aleşi, iar populaţia cum pre­mierul îşi pune coada pe spinare lăsând mii de angajaţi cu disponibilizarea bătând la uşă şi nesinguranţa zilei de mâine în far­furie.

În registrul recordurilor la tupeu, decla­ra­ţia lui Adrian Năstase că PSD ar trebui să deschidă un „fond de subscripţie“ pentru a-i achita prejudiciul de 760.000 euro din dosarul Trofeul Calităţii, în care a fost con­damnat la doi ani de închisoare pentru corupţie, ocupă însă un loc aparte. Mo­delul, ne spune Năstase, ar fi cel al UMP, care, după ce Consiliului Constituţional din Franţa a refuzat să aprobe deconturile ca­re detaliază cheltuielile făcute în cam­pania prezidenţială din 2012 de Nicolas Sarkozy, trebuie să plătească în jur de 11 milioane de euro. Apelul făcut de François Fillon, premier în mandatul lui Sarkozy, ca „familia sa politică să contribuie la achitarea sumei“, ar trebui să fie, con­si­deră Năstase, „un exemplu pentru PSD“, că doar „campania aceea, care era şi cam­panie parlamentară şi prezidenţială, nu a fost a mea, a fost a partidului“. Nu are rost să detaliem diferenţele dintre cele două cazuri şi minciuna prin omisiune, ha­lu­cinant este că Năstase vrea ca partidul şi po­porul „interesat“ să-i achite hoţiile do­vedite printr-o decizie definitivă a instan­ţei. Se crede îndreptăţit la asta după ce, bie­tul de el, a „trebuit să se descurce sin­gur“, adică aproape singur, pentru că l-au ajutat deja „doi prieteni“. Ce contracte cu statul or fi primit aceştia ca să-şi scoată pâr­leala prietenească nu ştim. Deocam­da­tă. Ar fi însă o premieră deschizătoare de drumuri spectaculoase: fiecare contri­bua­bil să cotizeze oficial, căci neoficial plă­teş­te oricum, într-un fond deschis pentru fie­care demnitar corupt. Chestia ar putea fi reglementată printr-o hotărâre de guvern, pe principiul solidarităţii naţionale întru hoţie şi al „Dreptăţii până la capăt“!

În acest context al neruşinării fără fron­tiere, declaraţia lui Dan Şova cum că ori­ginalul contractului cu Bechtel e „de ne­găsit“ este doar o altă bazaconie demnă de cel mai competent guvern din lunga is­to­rie a incompetenţelor postdecembriste ro­mâneşti. Întrebarea firească, pusă de Sorin Ioniţă („Şova a pierdut contractul Bechtel. Poate îl găseşte mama lui?“), da­că Şova a reziliat, acum două luni, con­trac­tul original sau copia pusă pe site, acele PDF-uri neştampilate şi nesemnate, a pri­mit drept răspuns alte bâlbe penibile. Cum nici mama ministrului, avocata de cursă a companiei Bechtel, nu s-a grăbit cu răspunsul, misterul rămâne. Oul sau găina? Nu putem constata decât că băieţii de la guvern n-au evoluat prea mult de va­ra trecută, nereuşind să depăşească faza min­ciunilor grosolane. Un panseu atribuit lui De Gaulle spune că „adevărul se adre­sează oamenilor inteligenţi, imbecililor trebuie să le spui minciuni“. Se vede trea­ba că Ponta consideră întreaga naţie drept una de imbecili. //