Testul PDL: reformişti sau fesenişti

Sunt imposibil de reformat partidele? Răspunsul unanim ar fi da, dacă am judeca după aşa-zisele tentative de până acum. Dar ce au însemnat acestea? Au fost ele reale demersuri de reformă sau doar jalnice şi ipocrite planuri de redresare a imaginii, încercări de a păcăli electoratul în momente în care reforma suna „cool“? Să vedem.

În 2004, sub guvernarea Năstase, PSD a or­ga­nizat alegeri interne pentru desemnarea can­didaţilor la parlamentare, acţiune terminată în­tr-un imens scandal, cu acuze de hoţie şi manevre. Criteriile de selecţie trezesc astăzi nostalgii: „să fie cunoscut ca un om cins­tit“, „să nu fi fost suspendat sau revocat din funcţia de con­ducere“, „să nu i se fi re­tras sprijinul politic pentru func­ţia obţinută“, „să nu se fi dispus începerea urmăririi penale împotriva sa“. Când Geoană a preluat PSD pro­mi­tea „reforma“, care, în ac­cep­ţiunea momentului, însemna dezrobirea de baronii locali. Rezultatul este cunoscut: praful şi pulberea. Evoluţia PSD de atunci încolo nu doar că a urmat linia renunţării la orice fel de criterii, fie şi formale, de accedere în funcţii (in­terne şi publice) sau pe liste, dar a introdus cu bună ştiinţă în parlament sau guvern per­sonaje certate cu legea sau angrenate în afa­ceri dubioase. PNL s-a opus întotdeauna apli­cării unor criterii, în 2004 a fost partidul care a renunţat la cei mai puţini candidaţi aflaţi pe „lista neagră“ a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, iar după sacrificarea Monei Muscă pe mo­tiv de colaborare cu Securitatea şi-a des­chis, treptat, larg porţile pentru foşti turnători gen Ioan Ghişe, Roşca Stănescu, Dan Voicu­les­cu sau pentru urmăriţii penal. Mai mult, cele două partide au ajuns să facă scut în jurul co­rupţilor, să atace justiţia, să refuze declararea contractelor cu statul (pre­ve­dere din Legea ANI), să pro­moveze ordonanţa prin care s-a legiferat politizarea şi să persifleze orice fel de de­mer­suri de reformă. Ironizat din cauza repetatelor eşecuri, PDL a fost totuşi singurul partid care a încercat să introducă în statut criterii aspre de in­tegritate şi să-şi selecteze can­didaţii (Comisia Macovei în 2012) potrivit acestora. Mai trebuie reamintit că PD a suferit între 2001 şi 2003 o hemo­ragie masivă, atunci când Băsescu le-a impus consilierilor locali să aleagă între afaceri şi funcţie, şi că, în 2004, PD a fost partidul care a renunţat la cei mai mulţi „dalmaţieni“ de pe lista neagră a Coaliţiei.

A devenit un loc comun afirmaţia că fără re­forma clasei politice este aproape imposibilă re­forma statului. A încercat Băsescu şi re­zul­tatul este un semieşec, în special la nivelul so­cietăţii, deşi trebuie recunoscut că o serie de instituţii ale statului au rezistat puciului din vara lui 2012. Argumentaţia este şi ea un lait­motiv: parlamentul şi administraţia vor fi lip­site de performanţă, profesionalism, ones­ti­tate, curaj şi angajare în slujba binelui public atâta vreme cât vor fi împuiate cu indivizi du­bioşi, corupţi, lipsiţi de o elementară etică, re­zultat al selecţiei clientelare sau financiare fă­cute de partide. Mai mult, după ce o vreme re­forma fusese susţinută măcar declarativ, politicienii au reuşit, deliberat, să o arunce în derizoriu. Rezultatul? Confuzia valorilor, ba­nalizarea corupţiei şi a politizării, neîncrederea generalizată şi persiflatoare în schimbare.

Încercarea grupului reformist din PDL, care, iată, nu doar că a depus o moţiune, dar a mers şi pe varianta radicală a candidaturii Monicăi Macovei, constă în resuscitarea in­te­resului pentru singurul program care a lipsit şi lip­seşte României. Pare utopic, tardiv, sortit eşe­cului, tocmai pentru că s-a reuşit demo­netizarea lui prin efortul conjugat al tuturor politicienilor. Moţiunea Reformiştii nu se adre­sează doar PDL, ci întregii clase politice, so­cietăţii în general. Da, e radical, pentru că e vremea radicalismului, jumătăţile de măsură, formulele paşilor mărunţi, reformele de ca­tifea s-au dovedit, toate, eşecuri. ( CITESTE si "Motiunea Reformistii, testul final al PDL")

Pentru PDL este testul final. Nu susţin ca alţi comentatori că, sub Udrea sau Blaga, partidul va dispărea precum PNŢ, dar spun că va fi me­reu „răul cel mai mic“, că va colecta doar voturi negative şi că îşi retează pentru tot­dea­una şansa de a deveni acea alternativă ca­pabilă să retrezească energii, emoţii, valori devalorizate. Este o şansă, una mică, e drept. PDL are ocazia să demonstreze dacă de­cla­raţiile (care sunau atât de nefiresc în gura unora) despre reforma statului şi inde­pen­denţa instituţiilor, despre anticorupţie, prin­cipii şi etică, făcute în perioada în care s-a aflat la guvernare şi în apărarea cărora a sărit în vara lui 2012, au fost simplă demagogie, interes de moment sau au avut la bază o cât de mică convingere. Votul pentru mo­ţiunea Reformiştii, care în ultimă instanţă propune şi dă garanţia, prin Monica Macovei, aplicării acestora, va clarifica lucrurile. Nu cred că există vreun argument, din acest punct de vedere, care să pledeze în favoarea lui Udrea sau Blaga. Votul pentru ei înseamnă men­ţi­nerea statu-quo-ului, a „sistemului tică­loşit“, a fesenismului de şcoală nouă, cu tot ce înseamnă el, şi nu vreau să intru în detalii. Se va vedea, am mai spus-o, câţi dintre PDL-işti sunt de fapt parte a acestui sistem, câţi sunt doar simpli oportunişti dispuşi doar să mi­meze, conjunctural, valori şi principii şi să umple spaţiul public cu vorbe sforăitoare care dau frumos din coadă. Timpul ipocriziei s-a terminat, există o moţiune care vine în sensul poziţionării declarative de până acum a PDL. Există alternativă. //