Traian Băsescu a ratat pariul cu istoria. A cui e vina?

PDL trebuie să-şi asume eşecul şi, dacă e să se reformeze,  trebuie s-o facă de unul singur, în purgatoriu.

„Ne-am făcut-o cu mâna noastră.“ Dacă această concluzie ar fi fost expusă de oricine altcineva decât de Elena Udrea, ai putea crede că în PDL s-a declanşat obli­gatoria analiză a cauzelor profunde care au dus la că­derea guvernului şi intrarea în opoziţie. Ai putea crede că partidul chiar înţelege de ce a ratat. Dar cum afir­maţia a fost scrisă de mâna unuia dintre principalii au­tori ai dezastrului, e semn că PDL continuă să se vadă într-o oglindă deformată. Unde, în loc de imaginea de ins su­pra­ponderal – crescut de la 7 la 35% cu ste­roizii injectaţi de Băsescu, aglutinat în vi­teză din tot felul de creaturi ne­frec­ven­tabile, de la traseiştii şi fripturiştii des­coperiţi în vâltoarea marelui război al mo­ţiunii, până la interlopi şi hoţomani iuţi de mână la contracte, în vădit dezacord cu proiectul reformist clamat –, liderii PDL se văd îmbrăcaţi în armură şi cu coif pe cap, victime şi eroi nerecunoscuţi de naţie ai crizei, austerităţii şi ghinionului.

PDL plăteşte în primul rând ipocrizia de a-şi fi asumat, fără să înţeleagă, să in­te­riorizeze şi să creadă cu adevărat, pro­iectul de reformare a statului impus cu anasâna de Băsescu, practicând simultan şi obscen pesedismul. Aproape nicio lege sau vreo măsură nu au fost creaţia par­tidului sau a guvernului, fiind transmise de preşedintele-jucător şi înghiţite, bune, rele, precum „broasca râioasă“ a lui Ol­tean. Aşa-zisele „deficienţe de co­mu­ni­ca­re“ de aici vin, pentru că nu poţi să fii con­vingător explicând ceva în care tu însuţi nu crezi. În timp ce perorau, în frunte cu Emil Boc, despre necesitatea austerităţii, a tăierilor, a reducerii apa­ra­tului bugetar, recitând tex­te venite de-a gata, co­rupţia, politizarea şi cli­en­telismul proliferau fără li­mite. Guvernarea în stilul partidului-stat a fost fatală PDL, tocmai pentru că se angajase la altceva. Îi va fi fatală şi USL, care şi-a axat contestaţia exact pe de­nun­ţarea acestor practici, pe care în mai puţin de şase luni le va aduce pe noi şi noi culmi. Aştept cu interes cri­ticile Antenei 3 şi ale tuturor celor care şi-au justificat mercenariatul prin obli­ga­ţia de a fi vigilenţi cu puterea.

A doua cauză a prăbuşirii este leadershipul şi aici vina îi aparţine lui Traian Băsescu. Aşa cum, în primul mandat, greşeala de căpătâi a fost incapacitatea de a trece peste „răzgândeala“ lui Tăriceanu în ce priveşte organizarea de alegeri anticipate (supărarea preşedintelui era perfect jus­tificată), urmată de tentativa eşuată de spargere a PNL, în al doilea, ea poartă numele lui Emil Boc. Numirea în 2009, în plină criză, a unui personaj loial şi onest, dar fără anvergură şi viziune, slab în faţa baronilor şi corupţilor partidului, in­ca­pa­bil de iniţiative şi tributar clientelismului a fost fatală, după cum se vede. Cât timp Boc a condus prin transfer de autoritate de la Băsescu, lucrurile s-au târât cum s-au târât, când însă a pierdut şi această pârghie, dezastrul n-a mai putut fi oprit. Că guvernarea putea să arate cu totul alt­fel o dovedeşte scurtul mandat al lui Un­gureanu. Prin Boc, Băsescu a ratat şi re­forma partidului, şi buna guvernare. La pachet cu ele şi-a ratat şi întâlnirea cu pagina de istorie. Pe propria mână, cum ar spune protejata sa, Elena Udrea.

Ce se mai poate face? Mai nimic. PDL va continua să fie condus de personaje pre­cum Udrea, Oltean, Anastase şi Blaga, cu un Boc pe post de marionetă şi candidat la Cluj, exodul din partid, primarii şi con­silierii încolonaţi spre noua putere, va fi de nestăvilit, iar scorul la locale va ofi­cializa intrarea de facto a partidului în opoziţie. Mişcarea Ungureanu? E o po­si­bi­litate, cu multe condiţionalităţi însă. Gu­vernarea Ponta i-ar putea da o gură de oxi­gen. Promisiunile se vor dezumfla repede, aşteptările generate de USL fiind prea mari în raport cu posibilităţile, schim­ba­rea de retorică impusă de acordul cu FMI îi va trezi la realitate pe mulţi alegători, arătând ipocrizia şi lipsa de fundament a majorităţii atacurilor din aceşti ani. In­suficient însă, şi din cauza timpului prea scurt, pentru o decredibilizare de aşa na­tură încât să răstoarne scorul de la ale­ge­rile parlamentare.

Problema e că de pulpana lui Ungureanu va încerca să se agaţe PDL, cu tot cor­tegiul lui de oameni-problemă şi de ima­gine negativă. Cea mai proastă soluţie este paraşutarea lui MRU ca lider al PDL, pen­tru că este puţin probabil ca partidul să fi învăţat ceva din lecţia abdicării de la prin­cipii sau a asumării ipocrite a acestora. Un­gureanu nu trebuie şi nu are cum să fie colacul salvator al PDL, ar fi o altă min­ciună livrată electoratului. Sub pălăria lui şi a altor câţiva oameni oneşti – Macovei, Preda, Baconschi, Voinescu (prea puţini pentru altceva decât o cosmetizare) –, va colcăi aceeaşi viermuială. PDL trebuie să-şi asume eşecul şi, dacă e să se re­formeze, trebuie s-o facă de unul singur, în pur­gatoriu.

E adevărat, venirea USL la guvernare, pri­ntr-o mişcare de o mizerie unică în ana­lele acestor 22 de ani, va scoate din amor­ţire electoratul de dreapta, care, poate, îşi pune speranţele în Ungureanu. O cons­trucţie făcută însă sub presiunea as­cen­siunii stângii, care ar trebui acceptată ca inevitabilă, o încropeală pestriţă pe picior, din considerente strict electorale, va avea consecinţe dezastruoase pentru viitor. Mult mai importantă decât cele câteva procente în plus obţinute în faţa USL este demararea temeinică, picătură cu pi­că­tură, a unei alternative la ce va să vină în următorii ani a unei construcţii solide şi într-adevăr reformatoare. Dacă e să se pornească vreo „mişcare MRU“, ea nu trebuie să fie un alt scenariu pentru ca mandatul lui Băsescu să nu fie complet ratat. Mai ales că suspendarea pre­şe­din­telui trebuie luată serios în calcul. Şi această lecţie trebuie înţeleasă. //