De același autor
Dezamăgirile lui Traian Băsescu faţă de alianţa cu PSD sunt şi vor fi minore în comparaţie cu cele ale propriului electorat. Diferenţa este că preşedintele poate să şi le exorcizeze tunzând oi, făcând băi de mulţime sau îngropându-le sub câte un clop, în timp ce electoratul nu are decât refugiul urnei sau al tihnei duminicale. În plus, nu e clar dacă motivele dezamăgirilor au vreun punct comun. În cazul preşedintelui, pare să fie vorba despre constatarea că PSD îşi trage beneficiile electoralo-populiste ale crizei pe propria turtă, aruncând neplăcerile în cârca PD-L, şi că blatul nescris pentru prezidenţiale nu doar că nu funcţionează, dar se întoarce împotriva lui.
Pentru electoratul PD-L, despre care chiar şeful statului spunea că nu gândeşte doar cu burta, încremenirea în proiect este un fel de tradiţie postdecembristă din care nu poate fi scos doar cu argumentele crizei. Mai ales că i s-a promis, în momentul „istoric“ al parafării alianţei cu PSD şi al asumării acesteia de către preşedinte, că „priorităţile naţionale“ nu vor fi abandonate. Cu alte cuvinte, că nu va fi folosită criza ca justificare pentru lipsa de reformă în domeniile-cheie. Singurul paleativ pentru incredibila coaliţie rezultată din vot şi din amoralitatea PNL a fost speranţa, în bună măsură autoindusă, că, totuşi, PD-L şi preşedintele Băsescu vor găsi pârghiile prin care să determine PSD să-şi renege antireformismul probat în cei 20 de ani şi să nu boicoteze restructurarea în educaţie, dosarele de corupţie sau obligatoria renunţare la „Legea Voiculescu“.
Că PSD este acelaşi pe care îl ştim, ba chiar mai mult, în condiţiile în care baronii şi mafioţii fac legea, nu ar trebui să mire, aşa cum nu este surprinzător că principiile PD-L au intrat serios la apă de când se hrăneşte din ciolanul puterii. Ceea ce dezamăgeşte este însă lipsa de dezamăgire a preşedintelui faţă de această situaţie şi incapacitatea de a impune PD-L o conduită tranşantă în chestiunile care au constituit temelia sa electorală.
Să luăm ca exemplu corupţia şi marile dosare, eşecuri care se vor regăsi în raportul pe justiţie din iulie. Nu s-a auzit nicio voce democrat-liberală sau cotrocenistă condamnând faptul că, acum două săptămâni, la Senat, a căzut, cu absenţele PSD şi voturile PNL, proiectul de lege prin care se interzicea suspendarea proceselor pe perioada în care se judecă la Curtea Constituţională excepţiile ridicate în dosarele de corupţie. Pe drumul deschis de colegul Năstase au apucat-o recent şi dosarele lui Păcuraru şi Morega. Aşa cum nu s-a ridicat nimeni din conducerea PD-L să arate că dosarul lui Şerban Mihăilescu zace de luni de zile la Senat sau că cererea lui Kövesi de a se relua dosarul Zambaccian a fost amânată cu voturile fostei coaliţii PSD-PNL-UDMR.
În ce priveşte „Legea Voiculescu“, acea a „doua naţionalizare“, cum au numit-o la unison PD-L şi şeful statului, Emil Boc a găsit soluţia care curăţă mâinile şi cugetul de orice responsabilitate. Sub ameninţarea CEDO că România va fi exclusă din organizaţie dacă nu pune urgent la punct legislaţia referitoare la dreptul de proprietate şi nu urgentează restituirile, Boc a modificat un singur articol din lege prin care AVAS preia de la Ministerul Finanţelor şi de la celelalte instituţii implicate toate drepturile şi obligaţiile procesuale cu privire la notificări, devenind astfel singura autoritate competentă în soluţionarea cererilor. Nu doar că premierul nu se atinge astfel de nicio virgulă din „naţionalizarea“ lui Voiculescu, lăsând în vigoare nedreptatea făcută foştilor proprietari (electorat PD-L) şi îmbogăţirea chiriaşilor-demnitari, dar reuşeşte să mărească haosul retrocedărilor. Cât despre „Legile Miclea“, nici gând de vreo dezbatere sau intenţie de asumare în guvern, Andronescu fiind lăsată să-şi continue nestingherită abrambureala care a făcut-o celebră.
Sub deviza „trecem criza, abandonând reformele“, PD-L se confundă până la indistincţie cu PSD. Nimic nu mai face diferenţa în ochii unui electorat ale cărui dezamăgiri pot deveni netratabile. //
