Trei ani de pontism

Aniversarea celor trei ani de pontism are efect de bumerang pentru că reactivează memoriafață de tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval.

Victor Ponta a uitat de ce a pierdut ale­ge­rile. Asta dacă a înțeles vreodată cu ade­vărat. Cu excepția unei scurte perioade în care a fost dominat de teama că va fi mă­turat de la șefia guvernului și a partidului, când a lăsat spășit ochii în jos, a făcut gura mai mică și și-a tur­nat câteva fire de cenușă în cap, întregul său com­portament arată că nu a priceput fondul chestiunii. Să-i repetăm. A pierdut pe mâna lui, în principal din cauza aroganței, tupeului, a minciunilor și sfidării pe care le-a revărsat peste public, în siajul că­rora a mers tot partidul. Începe acum să fie convins că etapa de rebrand-uire și re­credibilizare s-a încheiat, că poate re­de­veni el însuși. Nu știu cum altfel se poate explica ultima mostră de sfidare: ani­ver­sarea cu surle și trâmbițe a trei ani, apri­lie 2012, de la preluarea puterii prin mo­țiunea de cenzură a trădării, urmată la scurt timp de loviturile aplicate de­mo­cra­ției din vara aceluiași an.

Strategia este destul de transparentă și re­petitivă. Pe de o parte, aduce mereu amin­te că liberalii au făcut parte din USL și că au pus umărul la tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Invitarea fostului PNL la ani­ver­sa­rea „sfârșitului regimului Băsescu-MRU-Predoiu“, scoaterea de la naftalină, atunci când convine, a tot felul de proiecte con­tro­versate, cum este cel cu eliminarea pro­curorilor din rândul magistraților, sunt mesaje direcționate clar către electoratul de dreapta. De ce reia însă Ponta o stra­ta­gemă utilizată și în campania prezi­den­ția­lă? Să nu uităm cât a pedalat atunci pe ide­ea „ULS trăiește“ - care şi-a dovedit limitele, parte a electoratului lui Iohannis trecând, de nevoie și din spaima generată de ideea unui personaj ca Ponta la Cotroceni, peste idio­sin­cra­zia față de liberali. Probabil pentru că mizează pe ne­mulțumirea, deocamdată în fașă, față de moliciunea prestației lui Klaus Io­han­nis, acuzat, printre altele, de „coabitare“, încercând astfel să acrediteze ideea că PNL face blat cu PSD și că, de fapt, USL nu a murit. Ideea are adepții și răspândacii ei. Sigur, lipsa de eficiență a opoziției, tă­cerea inexplicabilă a președintelui pe su­biecte importante, faptul că nu-l atacă ni­ciodată pe Ponta dau noimă strategiei. Dar ea e o armă cu două tăișuri, pentru că, pe de altă parte, crescânda agresivitate a acestui tip de propagandă impune, ve­dem asta în fiecare zi, reintrarea lui Ponta în pielea personajului detestat împotriva că­ruia s-a produs acea „revoluție a vo­tului“ din noiembrie anul trecut.

Aniversarea celor trei ani de pontism are efect de bumerang pentru că reactivează me­moria față de tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval și readuce în discuție dis­crepanța dintre vorbă și faptă, dubla mă­sură folosită de PSD și guvern, în ultima perioadă mai ales. Să ne aducem aminte că patru dintre useliștii anului de grație 2012 se află după gratii - Relu Fenechiu, Cătălin Voicu, Viorel Hrebenciuc și Miron Mitrea. Liviu Dragnea a rămas în funcția de ministru, deși chiar Ponta a cerut mo­dificarea Statutului PSD în cadrul așa-zi­sei acțiuni de reformare a partidului. Ar­ticolul 3 din noul statut, care îl vizează di­rect pe Dragnea, spune că „membrii de par­tid trimiși în judecată în cazuri de co­rupție își pierd funcția în care au fost nu­miți cu sprijinul PSD“. Ce să mai vorbim de angajamentul că nu îi vor mai apăra pe penali în fața justiției - călcat în picioare de majoritatea parlamentară: cazurile Vos­ga­nian, Borbély și fabulosul Șova. În ce privește legea votului pentru diaspora, se trage de timp și se aruncă insulte, care pă­reau de neconceput în noiembrie 2014. La rândul său, Ponta scapă tot mai des hă­țurile, atacă DNA și îi jignește pe ziariștii „băsiști“, dar face treburile cu adevărat murdare prin intermediari, așa cum ne-a obișnuit.

Se simte că PSD devine tot mai agitat, a intrat deja în logica alegerilor care se apro­pie și repetă greșelile anului 2014, în­cer­când să-și maximizeze șansele indiferent de metode, Legea pensiilor speciale pen­tru militari și parlamentari intră, de exem­plu, în această logică. Sunt obiceiuri la care PSD nu poate renunța, e chestie de mentalitate adânc înrădăcinată, așa cum Ponta nu poate scăpa de ADN-ul aro­gan­ței. Mizează și că nu vor avea adversari pe măsură. Adevărul e că nici nu au, deo­cam­dată. Dar nici la prezidențiale nu au avut decât un singur și redutabil adversar: Pon­ta însuși. Oricum, până în 2016, vor fi pa­tru ani de pontism, ceea ce în perspectiva parlamentarelor poate fi fatal, asta și dacă ne gândim cum arată primii trei.