De același autor
Aniversarea celor trei ani de pontism are efect de bumerang pentru că reactivează memoriafață de tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval.
Victor Ponta a uitat de ce a pierdut alegerile. Asta dacă a înțeles vreodată cu adevărat. Cu excepția unei scurte perioade în care a fost dominat de teama că va fi măturat de la șefia guvernului și a partidului, când a lăsat spășit ochii în jos, a făcut gura mai mică și și-a turnat câteva fire de cenușă în cap, întregul său comportament arată că nu a priceput fondul chestiunii. Să-i repetăm. A pierdut pe mâna lui, în principal din cauza aroganței, tupeului, a minciunilor și sfidării pe care le-a revărsat peste public, în siajul cărora a mers tot partidul. Începe acum să fie convins că etapa de rebrand-uire și recredibilizare s-a încheiat, că poate redeveni el însuși. Nu știu cum altfel se poate explica ultima mostră de sfidare: aniversarea cu surle și trâmbițe a trei ani, aprilie 2012, de la preluarea puterii prin moțiunea de cenzură a trădării, urmată la scurt timp de loviturile aplicate democrației din vara aceluiași an.
Strategia este destul de transparentă și repetitivă. Pe de o parte, aduce mereu aminte că liberalii au făcut parte din USL și că au pus umărul la tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Invitarea fostului PNL la aniversarea „sfârșitului regimului Băsescu-MRU-Predoiu“, scoaterea de la naftalină, atunci când convine, a tot felul de proiecte controversate, cum este cel cu eliminarea procurorilor din rândul magistraților, sunt mesaje direcționate clar către electoratul de dreapta. De ce reia însă Ponta o stratagemă utilizată și în campania prezidențială? Să nu uităm cât a pedalat atunci pe ideea „ULS trăiește“ - care şi-a dovedit limitele, parte a electoratului lui Iohannis trecând, de nevoie și din spaima generată de ideea unui personaj ca Ponta la Cotroceni, peste idiosincrazia față de liberali. Probabil pentru că mizează pe nemulțumirea, deocamdată în fașă, față de moliciunea prestației lui Klaus Iohannis, acuzat, printre altele, de „coabitare“, încercând astfel să acrediteze ideea că PNL face blat cu PSD și că, de fapt, USL nu a murit. Ideea are adepții și răspândacii ei. Sigur, lipsa de eficiență a opoziției, tăcerea inexplicabilă a președintelui pe subiecte importante, faptul că nu-l atacă niciodată pe Ponta dau noimă strategiei. Dar ea e o armă cu două tăișuri, pentru că, pe de altă parte, crescânda agresivitate a acestui tip de propagandă impune, vedem asta în fiecare zi, reintrarea lui Ponta în pielea personajului detestat împotriva căruia s-a produs acea „revoluție a votului“ din noiembrie anul trecut.
Aniversarea celor trei ani de pontism are efect de bumerang pentru că reactivează memoria față de tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval și readuce în discuție discrepanța dintre vorbă și faptă, dubla măsură folosită de PSD și guvern, în ultima perioadă mai ales. Să ne aducem aminte că patru dintre useliștii anului de grație 2012 se află după gratii - Relu Fenechiu, Cătălin Voicu, Viorel Hrebenciuc și Miron Mitrea. Liviu Dragnea a rămas în funcția de ministru, deși chiar Ponta a cerut modificarea Statutului PSD în cadrul așa-zisei acțiuni de reformare a partidului. Articolul 3 din noul statut, care îl vizează direct pe Dragnea, spune că „membrii de partid trimiși în judecată în cazuri de corupție își pierd funcția în care au fost numiți cu sprijinul PSD“. Ce să mai vorbim de angajamentul că nu îi vor mai apăra pe penali în fața justiției - călcat în picioare de majoritatea parlamentară: cazurile Vosganian, Borbély și fabulosul Șova. În ce privește legea votului pentru diaspora, se trage de timp și se aruncă insulte, care păreau de neconceput în noiembrie 2014. La rândul său, Ponta scapă tot mai des hățurile, atacă DNA și îi jignește pe ziariștii „băsiști“, dar face treburile cu adevărat murdare prin intermediari, așa cum ne-a obișnuit.
Se simte că PSD devine tot mai agitat, a intrat deja în logica alegerilor care se apropie și repetă greșelile anului 2014, încercând să-și maximizeze șansele indiferent de metode, Legea pensiilor speciale pentru militari și parlamentari intră, de exemplu, în această logică. Sunt obiceiuri la care PSD nu poate renunța, e chestie de mentalitate adânc înrădăcinată, așa cum Ponta nu poate scăpa de ADN-ul aroganței. Mizează și că nu vor avea adversari pe măsură. Adevărul e că nici nu au, deocamdată. Dar nici la prezidențiale nu au avut decât un singur și redutabil adversar: Ponta însuși. Oricum, până în 2016, vor fi patru ani de pontism, ceea ce în perspectiva parlamentarelor poate fi fatal, asta și dacă ne gândim cum arată primii trei.