Turbarea fiscală. Ponta își dă foc la valiză

Ponta și PSD încep din nou să supraliciteze și, dacă e ceva care-i poate îngropa, așa cum au mai pățit-o, e exact senzația că abuzează de putere și aroganță.

Pitit în spatele aroganței groase, a tu­pe­is­mului săltăreț, crezând că și-a încheiat cu brio perioada de penitență și rebranduire de după dezastrul din alegeri, premierul Ponta nu realizează valul de furie și nemulțumire pe care îl generează politica de hienă fiscală a gu­ver­nului. Revolta vizează în primul rând tăvălugul bi­rocratic și abuzurile ins­ti­tuite de noile măsuri, nu atât obligativitatea în sine de a tăia bon fiscal, pentru că nu toți sunt evazioniști și hoți din născare, așa cum crede Ponta. Sunt mii de firme oneste în țara asta, care își plătesc dările la stat cu con­știin­cio­zitate, în tot cazul, mult mai corecte decât statul însuși sau decât companiile pa­tro­nate de acesta. Căci nu micii comercianți sau cei cu profesii liberale acumulează da­torii de milioane la bugetul asigurărilor so­ciale sau de pensii, nu ei sunt fruntași la neplata TVA-ului, dar acestora statul are grijă să le blocheze conturile și pentru câți­va leuți. Sunt de acord că toată lumea tre­buie să-și plăteasca dările și să dea bon fis­cal. Porcăria e în abuz, în nebuneala biro­cratică și în sentimentul că războiul se poartă împotriva categoriei care nu este dependentă de stat, a celor care muncesc în privat, mulți trăgându-și sufletul de pe azi pe mâine. Altfel spus, împotriva unui electorat de care lui Ponta nu-i pasă, pen­tru că nu este al lui. Iar asta se vede și se simte. Oricât ar încerca guvernul să se aco­pere de vorbe sforăitoare, evidența se im­pune: are nevoie disperată de bani pen­tru a acoperi găurile făcute cu scăderea TVA-ului la alimente și cu pomenile date propriului electorat.

Turbarea birocratico-fiscală a gu­ver­nan­ților se vede cel mai bine în câteva măsuri care frizează incompetența și prostia, pe de o parte, premeditarea revanșardă și o men­talitate tributară comunismului, pe de alta. Să luăm ca exemplu invenția nu­mi­tă registrul banilor personali, ieșită din nu se știe ce minte strâmbă. Orice per­soană care se află într-un spațiu unde exis­tă o casă de marcat - că e vorba de an­ga­jați, de clienți sau de vi­zi­tatori - trebuie să înscrie în­tr-un catastif sumele pe care le are asupra sa. Dacă vine ANAF, cică te poate per­cheziționa. Vă dați sea­ma ce schizofrenie, ce im­pact are treaba! Aici nu e vorba doar de războiul cu manichiurista, coafeza, ta­xi­metristul, angajatul de la butic sau chelnerul - plătiți toți cu salariul mimim pe economie și care își întrețineau familia cu firfiricii ăia din bacșiș. Să zi­cem, că tu, stat, vrei să razi tot, OK, dar hinghereala, presiunea pe care o pui și pe beneficiarii acestor servicii, ca și cum toți ar fi potențiali infractori, este de ne­to­le­rat. Este un abuz cât casa.

Ce să mai discutăm de năzbâtia, făcută și ea cu schepsis, a certificatului de pro­du­cător pe care trebuie să-l obțină de la, atenție!, primar (asta probabil pentru a con­solida dependența politică) fiecare zar­zavagiu care vrea să vândă câțiva morcovi și niște legături de pătrunjel în piață, că pe caldarâm oricum era vânat de mult. (Lo­cuiesc undeva la capătul tramvaiului 41, unde obișnuiesc să vină cu diverse ță­ranii din Domnești, de la care se apro­vi­zionează tot cartierul. Marfă proaspătă, prețuri mai mici. Toată lumea era mul­țu­mită. Urmăresc de multă vreme cum echi­pe de polițiști locali patrulează cât e zi­ua de lungă, că tot n–au altceva de făcut, nu-i așa, vânând babele și moșii care vând și ei câțiva litri de lapte proaspăt, nis­caiva ouă, fructe și flori din grădină. Nu i-au răzbit până acum, pentru că îm­potriva acțiunii se solidarizează toată lu­mea, țăranii sunt ascunși prin ganguri, sa­coșele cu marfă prin apartamente, li se ți­ne de șase.) Ura împotriva autorităților crește cu fiecare acțiune, din simplul mo­tiv că e împotriva legilor firii, ale obi­ce­iurilor, liberului comerț și pentru că toți știu că e vorba doar de traiul de pe o zi pe alta, nu de adunat milioane. Noua pre­ve­dere cu certificatul de producător nu va re­zolva lucrurile, doar va amplifica hâr­țogăraia, politizarea și nemulțumirea.

Când e vorba de abuzuri și de jecmănit, sta­tul este într-adevăr de neîntrecut. Să lu­ăm Ordonanța de Urgență 8/2015, aia care reglementează bacșișul și sancțiunile celor prinși cu fofârlica. Ei bine, o minte mult mai abilă la hoțomănii decât a co­mer­ciantului român a statuat că a doua sanc­țiune aplicată unui operator economic în de­curs de o lună (unul căruia i s-a sus­pendat activitatea) se face venit la bugetul de stat, chiar dacă respectivul câștigă în instanță. Nu ajunge că „sancțiunea com­ple­mentară“ este de 10 ori mai mare decât amenda, dar chiar dacă ai o hotârâre ju­de­cătorească definitivă împotriva unui abuz al statului, acesta tot îți ia banii. Este și o sfidare a justiției să nu ții cont de deciziile acesteia, un precedent periculos și ne­cons­tituțional. Fiind însă ordonanță de ur­gen­ță, nu poate fi atacată decât de sluga prea plecată a lui Ponta, Avocatul Poporului.

La toate astea se adaugă și intenția gu­ver­nului de a arde dintr-o lovitură toate pro­fesiile liberale, care ar urma să-şi schimbe regimul de impozitare prin transformarea lor în activități dependente. Măsura ar afec­ta sute de mii (unele cifre merg până la un milion) de persoane din subțirica noastră clasă de mijloc.

Întrebarea e: de ce face Ponta toate astea? De ce riscă să provoace atâta nemulțumire și revoltă publică, măsurile fiind parcă des­ti­nate a submina guvernul? În primul rând, pentru că Ponta se simte iarăși mult prea sigur pe el, crede că își poate permite orice și că este vorba de un electorat care-i este oricum ostil. Pe care îl disprețuiește și de pe care merită să iei trei rânduri de piei. Crede că pomenile și facilitățile pe ca­re le va da propriului electorat, plus lipsa de alternativă din zona opoziției vor fi suficiente pentru alegerile viitoare. E o so­coteală proastă, o repetare a greșelilor. Pu­blicul a devenit sensibil la sfidările prea pe față, care-i amintesc de acel Ponta de ca­re a vrut să scape în noiembrie 2014, plus că acum se adaugă circumstanța agr­a­vantă a umblatului în portofel. Ponta și PSD încep din nou să supraliciteze și, da­că e ceva care-i poate îngropa, așa cum au mai pățit-o, e exact senzația că abu­zea­ză de putere și aroganță.