De același autor
Ar fi bine să avem o alianță electorală, că doar nu ne putem certa în campanie și după aia să fim împreună la guvernare, căci „are și politica limitele ei”, a zis Ciolacu. Ba n-are! Ca dovadă actuala coaliție. Acum doi ani, în campanie, PSD și PNL se împroșcau ca la ușa cortului. Liberalii nu-i scoteau pe pesediști din „ciuma roșie” și „m..e PSD”, iar acum se pupă-n bot și papă tot (de la buget) fără să li se aplece. Ultima idee emanată de Ciolacu: tandemul – eu, Marcel, candidat la președinție, tu, Nicu, premier – este indisolubil legată de cea a alianței electorale. Tandemul fără alianță la parlamentare nu prea ține. Logica elementară spune că PSD și PNL nu pot fi adversare la alegerile parlamentare și la prezidențiale frați de cruce, susținând candidatul PSD. Nu de alta, dar e prea scurt timpul între cele două ca electoratul să se obișnuiască cu grozăvia. Altfel, poate ar fi mers, dat fiind dezinteresul cosmic al alegătorilor pentru politică.
Socoteala lui Ciolacu e una simplă, la lumina zilei: dacă liberalii acceptă de frica sondajelor care îi prevestesc eșecul o alianță electorală pe modelul celei din 2012 a USL, atunci sunt mai ușor de convins să renunțe la candidatul propriu la prezidențiale. Este calea cea mai sigură și mai comodă pentru Ciolacu să ajungă în râvnitul scaun de la Cotroceni. Cealaltă soluție: reeditarea scenariului din 2000, cu George Simion în rolul lui Corneliu Vadim Tudor, e mai complicată și riscantă. Căci, nu se știe niciodată cum evoluează lucrurile cu unul ca Simion, un comunicator mai bun decât bolovănosul Ciolacu și al cărui discurs suveranist e greu de egalat. Plus că electoratul de așa-zis dreapta s-a cam săturat de tertipuri de genul ăsta. Deci, atragerea PNL în această capcană e formula ideală pentru PSD și Ciolacu. Social-democrații ar împușca doi iepuri dintr-un foc. Pe de o parte, ar obține aproape garantat președinția, un deziderat al PSD, care de la Ion Iliescu nu s-a mai putut apropia de Palatul Cotroceni, iar pe de alta, ar distruge iremediabil PNL, în felul acesta asigurându-și supremația pe scena politică pentru cel puțin un ciclu electoral.
La liberali lucrurile sunt vraiște, nu există viziune politică, lideri, nimic altceva decât interesul pe termen scurt al unei caste a privilegiaților. Câțiva baroni locali, șefi de filiale și cercul de la vârful puterii ar vinde fără scrupule partidul pentru funcții și bani. Au făcut-o și în 2012, dar măcar atunci îi mâna în luptă ura față de Băsescu. Există, desigur, un curent care nici nu vrea să audă de o alianță cu PSD în alegeri, darămite de susținerea lui Marcel Ciolacu la prezidențiale. E un grup care înțelege că în felul acesta PNL va deveni iremediabil o anexă a PSD și că partidul ar putea avea soarta PNȚCD. Un grup care nu vrea să-și asume acest risc. Există însă destui cărora li se pare mai sigură o negociere cu PSD pentru obținerea unor locuri eligibile pe listele pentru parlament și a unor funcții de ministru într-un viitor guvern. Sunt târâtoarele politicii. Soarta liberalismului, a democrației? Basme! Nu le ajunge că vor să-i dea Bucureștiul pe tavă Gabrielei Firea, acum vor să livreze PSD și țara. Povestea asta are însă doi piloni: Iohannis și Ciucă. Personaje lipsite de orice consistență, de anvergură morală și intelectuală, mediocri fără speranță, veleitari nevindecabili, cei doi nu urmăresc decât să se afle într-o ecuație de putere, indiferent care ar fi ea. După chipul și asemănarea lor e mare parte din conducerea partidului. Ei sunt cei care au aruncat PNL în brațele PSD, trădând electoratul.
Fără PSD, Ciucă și Iohannis redevin ceea ce sunt: nulități fără nicio relevanță pe scena politică. Împotriva lui Ciucă e mobilizat un grup din PNL care-l vrea debarcat de la șefia partidului imediat după rocadă. Fără funcția de premier, acesta va deveni o piatră de moară legată de gâtul partidului. Ce traiectorie politică poate avea Ciucă în atari condiții? Păi, i-a trasat-o deja Ciolacu: șef la senat, decor în „tandem” și apoi prim-ministru. Ciucă depinde de Ciolacu pentru a-și putea continua cariera politică la vârf. Așa că nu-i de mirare că atunci când a fost întrebat de tandem, Ciucă a răspuns ca un brav general al armatei moarte: „nu s-a discutat încă în partid”.
Dar pe Iohannis ce viitor politic îl așteaptă fără PSD? Neantul. Orice post la Bruxelles (de NATO poate să uite) are nevoie de aprobarea PSD. Pe de altă parte, nici nu e sigur că și-l dorește, cei 8 ani de Cotroceni l-au învățat cu huzurul, cu traiul bun și pe picior mare, așa că mai comod ar fi să-și mănânce pensia consistentă și să se bucure de vila de protocol, mașina cu șofer și toate beneficiile funcției. Lui Iohannis îi e perfect indiferent ce se întâmplă cu PNL, partidul său de adopție, și cu atât mai puțin cu România. Postura de „ficus” a devenit a doua sa natură. Grupul care îl vrea înlăturat pe Ciucă s-a săturat și de dependența de Iohannis, ar vrea să scuture jugul. Încă nu cutează pentru că rolul acestuia în negocierea posturilor viitorilor miniștri poate fi determinant. La fel și semnătura pe documentele oficiale de numire. Probabil acesta este și motivul pentru care liberalii ar vrea ca rocada să se amâne pentru toamnă. Iohannis, Ciucă și grupul obedienților ar mai câștiga timp. În aceeași logică este și strategia amânării unor decizii în ceea ce privește alianța cu PSD și candidatura la prezidențiale până după europarlamentare. Atunci va fi însă prea târziu. Pentru liberali. //
