Unde greșește Kövesi

Linșajul sistematic la care e supusă șefa DNA îmi aduce aminte de cele similare ale căror victimă a fost ani în șir Daniel Mo­rar. Campanii de o agresivitate fără limite, insulte, acuze care au mers pâ­nă la „are mâinile pă­ta­te de sânge“ (Ponta, în apă­rarea lui Constantin Nico­lescu, baronul de Argeș), ca să nu mai discutăm de cele referitoare la „dosare făc­u­te la comanda lui Bă­ses­cu“ și alte asemenea în ace­lași registru. Nimic din re­pertoriul calomniei nu a ră­mas nebifat, niciun glon­te din tirul împotriva justiției nu l-a ratat pe Morar. A fost în timpul celor şapte ani cât a condus DNA adversarul oficial al tu­tu­ror penalilor care îl urau de moarte, sim­țind cum li se fisurează lumea fur­ti­șa­gului.

Daniel Morar a suportat însă în tăcere și linșajele, și neobositele atentate asupra le­gislației, izbucnirile sale de nervozitate sau avertismentele publice au fost rare și reținute. Spre deosebire de Kövesi. Între cei doi e o diferență de stil, temperament și raportare la misiune.

Mai este însă ceva, Morar a fost per­ma­nent susținut din spate de Băsescu, fără de care DNA nu ar fi ajuns instituția de for­ță pe care o avem, de o mână de ziariști și oameni din societatea civilă, cam aceiași care o sprijină acum și pe Kövesi, de Am­basada SUA și Comisia Europeană (iar aici e interesant de analizat cum au evo­luat lucrurile). Prețul înaltului sprijin pre­zidențial a fost, probabil, protecția unor personaje din anturajul lui Băsescu, în frunte cu Udrea, ca să dăm doar un exem­plu, de care nu s-a atins niciun procuror în perioada respectivă. Prețul a devenit vizibil și poate fi citit în cheia furiei pa­roxistice revărsate de Băsescu asupra DNA și a lui Kövesi de când Udrea a fost adusă în faţa justiției. Acum, Băsescu nu mai are nicio putere, dar ne putem imagina că Morar ar fi zburat în secunda doi dacă ar fi încercat să se atingă de înalt protejata. A fost prețul corect, era compromisul ine­vitabil? Cred că da. Fără el n-am fi avut acest DNA.

Kövesi însă nu beneficiază de alt sprijin din partea președintelui Iohannis decât acela de a fi fost reconfirmată în funcție și de a primi din când în când mesaje lem­noase pro-anticorupție. Nu ni-l putem ima­gina pe Iohannnis atacându-i pe pe­nali, pledând împotriva unor modificări ale Codurilor, punând la punct judecători CCR, așa cum făcea pe vremuri Băsescu. Kö­vesi nu are de partea ei o voce au­to­rizată care să preia din atacuri și să răs­pun­dă campaniei anti-DNA, așa cum a avut Morar. Kövesi are însă de partea ei ceva ce Morar nu a avut: opinia publică. Este de altfel și capcana, una dintre ele, în care a căzut Kövesi. Se raportează prea mult la percepția publicului larg.

Războiul pentru opinia publică

Opinia publică a devenit cel mai prețios aliat al lui Kövesi, care a reușit să-l ca­pa­citeze într-un interval relativ scurt. Cum? În principal datorită avalanșei dosarelor de răsunet, cu inculpați de rang înalt din politică și afaceri, dosare cu prejudicii de milioane de euro. A sentimentului cvasi-general că a dispărut instituția „intan­gi­bi­lilor“. Spectacolul mediatic a fost și el pe măsură, mulți au spus că este un hei-rup ostentativ, cu riscuri pe termen lung. Opinia pu­bli­că a căpătat însă încredere și a trecut de partea lui Kövesi.

S-a declanșat astfel „lupta pentru credibilitate“, răz­boiul pentru opinia pu­bli­că. Câtă vreme Kövesi avea de partea ei acest aliat re­du­tabil, tabăra penalilor era în inferioritate. De re­marcat însă că liniile de atac ale celor două părți s-au diversificat. Pe de o parte, Kövesi a început să transmită mesaje cu un pronunțat, chiar dacă justificat, con­ținut populist (cu banii nerecuperați din prejudicii s-ar putea „construi auto­străzi“ sau „dubla salariile medicilor“ etc.). Afirmațiile nu au rămas netaxate de adversari, principala acuză fiind că șefa DNA începe să se comporte ca un poli­tician. În fapt, Kövesi acționa în logica războiului pentru opinia publică, așa cum făcea de altfel și tabăra penalilor. De cealaltă parte, penalii sunt mulți, agresivi, obraznici și motivați de spaima pușcăriei, au televiziuni întregi și jurnaliști plătiți la bucată, sunt omniprezenți și omnipotenți pentru că au legea în mână. Un război ine­gal. Strategia lor e simplistă și deloc nouă: inducerea suspiciunii că dosarele sunt prost făcute, că procurorii lucrează la nor­mă și se bazează prea mult pe denunțuri și pe interceptările SRI-ului.

Sindromul Mesia?

Nou e însă „transferul dictatorului“. Cum „stăpânul instituțiilor de forță“, cel la co­manda căruia se „fabricau“ dosarele și se plăteau polițele politice (asta era linia ata­curilor) a trecut de partea cealaltă a bari­cadei, în locul lui penalii au întronat-o pe Kövesi. Nu pe Iohannis. Pe de o parte, pentru că așa cereau interesele momen­tu­lui și pentru că președintele nu se potrivea tiparului, pe de alta, pentru că au crezut că noul dictator va putea fi îngenuncheat mai ușor. S-au înșelat. Propaganda penală i-a atribuit lui Kövesi rolul de stăpână absolută a „binomului“ și susține că țara e condusă de facto de ea (și Coldea).

Raportarea lui Kövesi la această nouă paradigmă ridica unele semne de între­bare. Poate fi a doua capcană în care a că­zut. Și aici ajungem la chestiunea rapor­tării la misiune. A ei și a instituției. A în­ceput cumva Kövesi să sufere de „sin­dro­mul Mesia“? Adică, a început să creadă, ca mulți alții, desigur, că fără ea țara e pierdută? Că rolul ei în această lume și în acest moment este unul istoric? Aparent, pare că, dimpotrivă: atrage mereu atenția că DNA nu poate singură curăța România de corupție, că e indispensabilă implicarea cetățenilor. Simplă retorică și strategie de război sau reală credință? Aliatul e însă capricios și nu se ridică la înălțimea aștep­tărilor, ca dovadă că urăște corupția, dar votează corupții. Situație în care Kövesi rămâne singură împotriva tuturor. Sin­gu­ră cu „sindromul Mesia“? Nu am un răs­puns. Pot doar să observ că adversarii știu să speculeze această posibilitate, insi­nu­ând că aliatul din sondaje a abandonat-o, iar anticorupția e un eșec, din moment ce în alegerile locale au fost votați primari pe­nali. Evident, nimic mai fals.

Petrică și apocalipsa

Tot în logica războiului de care vorbeam intră și metamorfozarea lui Kövesi în „ves­titoare a apocalipsei“. Observăm că șefa DNA este într-o permanentă agitație, e bântuită de teama, perfect justificată de altfel, că adversarii i-ar putea distruge ins­tituția, munca și dosarele. E datoria ei, iar aici mă despart de alți colegi, să iasă pu­blic și să denunțe aceste tentative. E da­toria ei să apere instituția pe care o con­duce și dosarele. E obligația ei să prevină opinia publică și să și-o ia ca aliat. Cine altcineva ar putea s-o facă?

Problema apare doar atunci când începi să vezi dușmani peste tot, ba chiar unde nu sunt. Iar când aceștia se numesc Curtea Constituțională și Daniel Morar, lucrurile devin cu adevărat încurcate. Și în cazul interceptărilor SRI și al abuzului în serviciu, reacția lui Kövesi a părut mul­tora disproporționată în raport cu rezul­tatul. În sensul că apocalipsa prevestită nu a venit sau ceea ce a lovit a fost doar o tornadă. Despre efectele ei în ambele cazuri putem vorbi doar după o vreme. Până atunci e ca în povestea cu Petrică și lupul, spun mulți chiar dintre susținătorii ei. Nu le împărtășesc opinia. Am convin­ge­rea că informațiile lui Kövesi au fost de primă mână și că pericolul dezincriminării abuzului în serviciu a fost real.

Ce i se poate reproșa lui Kövesi este sti­listica, insistența și, în primul rând, ig­no­rarea reacției adevăratului adversar - care e tabăra penală, și nu CCR. Aceasta a pro­fi­tat din plin de ieșirile publice ale lui Kö­vesi, strigând ipocrit: „presiune asupra CCR“, ca și cum deciziile acesteia ar tre­bui izolate cu gard de sârmă electrică, in­clusiv cele controversate. Ca și cum acu­zele aduse lui Kövesi în acest context nu puteau fi interpretate tot ca formă de pre­siune, asupra DNA. Cum-necum, Kövesi a lăsat flancurile descoperite în această bă­tălie cu CCR.

Kövesi vs. Morar

Din 2012 încoace, Curtea Constituțională s-a recredibilizat în ochii opiniei publice, jucând corect atunci, în po­fida unor pre­siuni reale, și nu inventate ca acum. Asta pentru că discuția s-a con­centrat pe Da­niel Morar, persoană care, până la proba con­trarie, are încă o bună imagine. Disen­siunile Kövesi-Morar sunt bi­ne cunoscute în anumite cercuri, ele pro­­vin, la prima vedere, din orgoliu și frus­trări.

Se prea poate ca Morar - să nu uitam că s-a opus vocal numirii lui Kövesi la DNA, în 2013 - să fie în momentul de față mă­cinat de un orgoliu rănit de succesul ur­mașei sale la conducerea DNA, în special în ce privește „secta intangibililor“. Sau să fie chiar legat prin fire nevăzute de agenda fostului său susținător. Sunt doar presupuneri, evident. Se prea poate și ca șefa DNA să vrea să demonstreze nu doar că se ridică la înălțimea lui Morar, ba chiar că adevărata eroină a luptei anti­co­rupție e ea. Indiferent de aceste speculații care se vehiculează, lipsite însă de rele­van­ță pentru marele public, ceea ce contează este ca ambele instituții să-și faca onest treaba. CCR să se limiteze la constitu­ţio­nalități, iar DNA să facă dosare „beton“.

Marele și unicul atu al lui Kövesi în războiul cu tabăra penalilor vor fi exact dosarele. Mai exact, condamnările pe care procurorii ei le vor obține în instanțe. Acestea vor fi măsura eficienței, pro­fe­sio­nalismului și independenței DNA. Până atunci, lui Kövesi nu-i rămâne decât să se fe­rească de excese. De orice fel.