Un an de la o cotitura a istoriei

Andrei Brezianu 16.09.2002

De același autor

Zilele acestea se implineste un an de la tragedia din 11 septembrie. Ce s-a schimbat in acest an, atat in societatea americana, cat si in intreaga lume?
S-au schimbat foarte multe lucruri, si pe plan politic, si pe plan social, si pe planul gandirii societatii postmoderne, cum este uneori numita societatea acestui inceput de mileniu. Aceste schimbari au impactat in primul rand America. Dar, America fiind cumva buricul lumii, difuzarea acestei stari noi a cuprins aproape instantaneu cele mai indepartate meridiane ale planetei, practic intregul pamant. Fireste ca, in aceasta desfasurare, pe care o vad ca un efect al actului criminal de la 11 septembrie 2001, lumea este cumva impartita, in sensul ca impactul este resimtit intr-un fel de o parte a umanitatii si intr-un alt fel, de un alt segment al omenirii de astazi. De unde si situatia conflictuala (sau potential conflictuala) care s-a instalat incepand cu 11 septembrie si care domina in acest moment actualitatea politica, dar si pe cea a miscarii de idei. Cred ca, pe aceste doua planuri, efectele sunt palpabile si au atins proportii planetare. Nimeni nu cred ca poate astazi sa puna intre paranteze sau sa ignore nu numai ce s-a intamplat la 11 septembrie 2001, dar si consecintele de scurta si de lunga durata ale acestui eveniment fara precedent in istorie.

Va aflati in America pe 11 septembrie 2001. Ce va amintiti din ziua aceea, ca privitor "dinauntru" sau oricum mai aproape decat noi?
Intamplarea face ca la momentul respectiv eram practic pe punctul sa imi fac bagajele pentru a veni in Romania. Pe 11 septembrie, cu biletele pe masa, imi desfacusem valizele si incepusem sa-mi randuiesc lucrurile pentru calatoria catre Romania. Ca stare de spirit eram, cumva, deja transpus catre lumea de aici, catre care ma pregateam sa ma indrept, dar cu o ureche distrata urmaream un post de radio care de obicei transmite muzica clasica. Spre surprinderea mea, concentrat asupra felului cum trebuia organizata valiza, am constatat ca nu mai era muzica nonstop, ca de obicei, ci erau niste comentarii care vorbeau despre un accident fara precedent, survenit la New York cu putin timp in urma: si dintr-o data mi-am dat seama ca se intampla un lucru neobisnuit. Cand am deschis televizorul, dupa cateva minute, primul turn se prabusise si celalalt avion intrase in al doilea turn. Acesta a fost momentul pe care l-am trait cu valizele deschise si cu starea de spirit pregatita pentru aceasta lunga calatorie, care, evident, nu s-a mai savarsit, pentru ca toate cursele au fost suspendate. Iar eu ma aflu acum la Bucuresti, finalizand aceasta intentie care a ramas blocata in acea dimineata insorita si foarte calma de 11 septembrie 2001. Nu mai spun ca in proximitatea Washingtonului, peste fluviul Potomac, un al treilea avion intrase in Pentagon; si apoi am putut urmari prin relatari si ceea ce s-a consumat in statul Pennsylvania in aceeasi zi fatidica, care marcheaza un moment de rascruce in istoria umanitatii si in cea a conflictelor.

In urma evenimentelor de la 11 septembrie SUA sunt mai izolate sau mai apropiate de restul lumii?
Este o intrebare la care raspunsul este anevoie de gandit si de rostit. In primele faze, analizand cronologic ce s-a intamplat, toata lumea, cu exceptia lumii arabe, a fost mai aproape de Statele Unite. Ulterior, cum stim cu totii din parcurgerea presei cotidiene si din ceea ce aflam de la TV si radio, o parte din restul tarilor lumii s-a delimitat si se delimiteaza, cu anumite nuante, in special fata de replica dura care se profileaza in clipa de fata ca raspuns dat de SUA statului irakian, pe plan circumstantial, sau in teorie asociat crimei din 11 septembrie. Aceste preparative de razboi, de replica au avut darul nu sa apropie, ci, dimpotriva, sa delimiteze o parte importanta a scenei internationale, nu de America - si aici as vrea sa fac o distinctie necesara -, ci de anumite linii ale politicii Statelor Unite, asa cum este ea elaborata si configurata de administratia de la Washington. Nu este un secret pentru nimeni ca multe tari europene se delimiteaza, lumea araba se delimiteaza, nu mai vorbim de marile puteri euro-asiatice, Rusia si China. Prin urmare, efectul paradoxal, la un an dupa eveniment, este ca, desi initial reactia a fost de unanima apropiere de o America lovita in mod atat de marsav si sub centura de un grup de asasini, astazi, din cauza evolutiei politicii elaborate la Washington, ca replica la ceea ce s-a intamplat atunci, avem a face cu o oarecare indepartare. Fireste ca s-ar putea discuta mai pe larg despre ce anume se intelege prin indepartare. Este vorba mai curand de o delimitare si de indepartare de felul in care anumite voci din sanul administratiei americane considera ca ar trebui data replica in locuri care nu au, vizibil cel putin, decat o legatura foarte slaba, foarte greu de identificat si de localizat cu cei 19 faptasi, care erau egipteni si sauditi in majoritatea lor. Prin urmare, aceasta latura a politicii americane, nu a Americii, este cea care explica intr-o certa masura indepartarea la care va refereati in intrebare, in raport cu latura de apropiere, care a fost la inceput si care continua sa existe atat in interiorul societatii americane, unde se fac mereu sondaje de opinie, cat si in restul lumii, unde anumiti aliati, cum ar fi Marea Britanie, Italia, se manifesta in favoarea liniei elaborate la Washington.
Este o dezbatere in curs. Sunt puse in cumpana toate elementele pro si contra. Indepartarea este explicabila fata de termenii in care este gandita la Washington replica in acest moment. Sunt mai multe variante de scenariu, insa anumite scenarii, deosebit de casante si de lipsite aparent de discriminare, sunt obiectul criticii despre care vorbeam. Ele au survenit insa mult dupa momentul initial si tragic din 11 septembrie.

Nu a fost atacata vreo religie, ci esenta unei civilizatii

Credeti ca evenimentele de la 11 septembrie reprezinta o "ciocnire a civilizatiilor", dupa expresia lui Huntington?
Ideea lui Huntington este descrisa, expusa si argumentata in The Clash of Civilizations, carte care a fost tradusa si in limba romana, de altfel. Analiza lui Huntington contribuie intr-o oarecare masura la intelegerea unora dintre cauzele care au putut sa duca la ceea ce s-a intamplat la 11 septembrie. Analiza lui Huntington nu este fara de fisuri. Unul din elementele ei centrale este faptul ca sunt potential conturate ciocniri in viitorul imediat (cartea a fost scrisa acum cativa ani, eseul initial ceva mai inainte). Aceasta stare de antagonism si de conflict, configurata teoretic de Samuel Huntington in cartea sa, dupa evenimentele din 11 septembrie a capatat un contur deosebit de pregnant si dramatic. In ce masura ilustreaza aceasta ciocnire de civilizatii descrisa de Huntington evenimentul tragic din 11 septembrie ar putea constitui tema unei carti sau a unui eseu. Lumea araba, care este radical diferita prin temeliile ei de idei si de credinte de lumea occidentala si extrem-occidentala - ca sa vorbim despre America -, a lovit fara mila in puterea cea mai semnificativa a civilizatiei occidentale in momentul de fata. Aceasta desfasurare violenta si salbatica a adus o proba in plus ca ceea ce spunea Huntington in teorie este, la rigoare, posibil.

Sigur ca in aceasta abordare, prin prisma ideilor lui Huntington, ar fi de luat in considerare componenta religioasa: in ce masura actul din 11 septembrie reprezinta o ciocnire intre un anume tip de religiozitate, cel islamic, pe de o parte; si partea lovita, celalalt tip de religiozitate, cel iudeo-crestin sau occidental, care a insufletit si potentat Occidentul de-a lungul secolelor, pe de alta parte. Dar aceasta ciocnire pe latura religioasa nu este foarte clar exemplificata, daca aplicam grila de interpretare oferita de anliza lui Huntington. De ce spun acest lucru? Pentru ca, daca, intr-adevar, fanatismul religios a putut anima pe cei 19 sinucigasi care au provocat evenimentul criminal din 11 septembrie, tinta lovita a fost departe de a exprima o religie sau o convingere de natura transcendentala sau religioasa. Aici avem de a face intr-adevar cu una din laturile poate cele mai interesante ale evenimentului de acum un an, pentru ca lovitura a fost aplicata in numele unui fanatism islamic dezlantuit, la proportiile cunoscute, contra a ceea ce, in conceptia fundamentalista a lumii islamice, a reprezentat si reprezinta un soi de neopaganism, pe care ei il critica in lumea occidentala si extrem-occidentala ori de cate ori intra in discutie anumite aspecte ale societatii. Pe cat de clara este dimensiunea religioasa in justificarea actului fanatic si devastator savarsit in acea zi, pe atat de neclara este aceasta dimensiune religioasa, care sta la baza argumentarii lui Huntington, in ceea ce priveste partea lovita. Partea lovita a fost pedepsita, in viziunea fanatica si salbatica a faptasilor, pentru nereligiozitatea, consumerismul si hedonismul ei, pentru ceea ce toti cei care propovaduiesc la modul fundamentalist Islamul, considera a fi dezmatul si debridarile societatii occidentale in acest moment istoric.

Prin urmare, cred ca nu despre un conflict intre religii poate fi vorba in evenimentul crucial din 11 septembrie. Din punctul de vedere al faptasilor, un act pedepsitor in numele unei religii fanatice si fundamentaliste; iar din punctul de vedere al partii lovite atat de crunt, o lovire in inima civilizatiei, nu in inima religiilor care anima si formeaza lumea occidentala in acest moment.

Este interesant de observat ca in America, indata dupa 11 septembrie, au existat voci ale unor fruntasi ai comunitatilor protestante din Sud, foarte conservatoare, care au interpretat pripit lovitura din 11 septembrie drept "o pedeapsa, un act pedepsitor" pentru excesele si debridarile Americii din ultima vreme. Aceste interpretari au dat nastere unui val de critici foarte raspicate si declaratiile facute de acesti lideri religiosi au fost curand retrase cu scuze.

Din punctul de vedere al SUA, nu vreo religie a fost lovita, ci esenta unei civilizatii, in cateva simboluri ale ei. Un simbol economic, WTC, Wall Street, inima puterii financiare americane, si Pentagonul, ca centru de putere brahiala, puterea bratului armat, puterea militara. Ar fi urmat, daca ar fi putut fi dus la sfarsitul pe care il concepusera initiatorii acestui act criminal, probabil ca fie Casa Alba, fie cladirea Capitolului, Congresul sa fie la randul lor lovite, in asa fel incat mesajul violent si salbatic al acestei echipe de atentatori fanatici sa atinga insasi puterea politica a tarii. Al treilea act nu s-a savarsit, dar, in orice caz, primele doua sunt suficient de elocvente pe planul simbolismului si arata ca nu vreo catedrala, nu vreo bazilica, nu vreo sinagoga au fost lovite, ci aceste obiective cu destinatie legata de exercitiul puterii.

Pana la urma, a fost o lovitura pragmatica.
Da, in sensul ca parti pragmatice ale lumii occidentale, americane in speta, in intruchipari extrem de reprezentative, au fost lovite. Prin urmare, revenind la Huntington, nu poate fi vorba de aceasta latura a razboiului dintre religii, desi este vorba, categoric, de un substrat religios si chiar fanatic in ceea ce a fost acel atac. Deci ne aflam in aria praxei, a campului pragmatic, care a suferit socul respectiv din 11 septembrie.

Cum a primit opinia publica americana interventia armata din Afganistan?
Presa este martora acestei interventii evolutive. In primele momente, dupa cum se stie, reactiile au fost de entuziasm si de mare sprijin. Era nevoie de o descarcare de putere care sa bata in directia de unde venise, intr-o certa masura, atacul criminal. Sprijinul si chiar atitudinea entuziasta au fost vizibile si au dominat in primele momente scena publica americana, in sens general. Ulterior, pe masura ce campania s-a imprastiat in ambuscade si urmariri pe terenuri stancoase, in conditii foarte dificile pentru orice armata din lume, sondajele din ultimul timp arata o reactie mai putin ferventa, pentru ca se apreciaza, tot in spirit pragmatic, ca aceasta campanie a fost o demonstratie de forta pe masura, dar nu ca ar fi rezolvat radacina momentului 11 septembrie 2001. Vorbim despre radacini, despre cauze, despre motivatii. Ele transcend de fapt aria militara, aria politicului si chiar aria ideologicului in sens strict.

Aici este de fapt unul din cele mai tulburatoare puncte care se cer luate in evidenta atunci cand incercam sa evaluam ce s-a intamplat atunci. Pentru ca este vorba, in clipa de fata, de un razboi contra terorismului. Or, terorismul este o tactica. A purta un razboi impotriva unei tactici este o idee fara precedent in istoria conflictelor, in general. Faptul acesta a intrat in limbajul comun ca termenul de denotare a ceea ce intreprinde in clipa de fata America si el creeaza anumite probleme pe plan pragmatic. Un razboi se poarta contra unui adversar concret. Terorismul nu este un adversar concret. Un razboi se poarta in asa fel incat partea cea mai puternica sa forteze capitularea celeilalte - un armistitiu, un steag alb, o incetare a focului si, in final, un tratat de pace. Or, in final, asa cum s-au manifestat toate angrenajele ei, campania contra terorismului n-are cum sa fie previzibil incheiata cu un armistitiu, care la randul lui sa fie urmat de un tratat de pace si, inainte de toate acestea, de o incetare a focului. Constiinta caracterului deschis si cu finalitate neclara in acest conflict este cea care explica faptul ca in sondajele de opinie americanii de astazi sunt mai putin entuziasmati de ceea ce s-a intamplat si se intampla in Afganistan decat au fost in primele momente, cand pe plan militar au fost limpezi desfasurari de victorie contra unui adversar palpabil, care a si fost scos din lupta - schimbarea de la Kabul s.a.m.d. Aceasta importanta distinctie intre un conflict in care adversarul este clar si un conflict in care adversarul este o tactica, o idee sau o retea de legaturi bine camuflate si agresive, este esentiala pentru a intelege cat de adanc este misterul miscarii initiate de fanaticii islamici la 11 septembrie 2001. Este pentru prima oara in istoria umanitatii cand aceste lucruri se petrec in ochii lumii intregi, nu la scara unui conflict regional. Faptasul nu a putut si nu va putea fi prins - ma refer la cei 19 sinucigasi; niciodata in istorie nu s-a intamplat ca instrumente clasice ale razboiului - de la sageata, sulita si glont la racheta si bomba - sa fie inlocuite cu un vector pasnic al tehnologiei zborului - avioanele de pasageri - si acestea sa fie trasformate in purtatoare de moarte. Este pentru prima oara in istorie cand un atac este justificat prin prisma strict ideologica: un atac ce se vrea pedepsitor si imediata consecinta a atacului lasa o seama de lucruri in coada de peste. Disparitia fizica a faptasilor este doar un aspect, celelalte sunt legate de felul in care ar putea sa fie urmariti si pedepsiti, prin replica pe masura, cei care, de buna seama, au orchestrat ceea ce s-a intamplat. Faptul ca, la un an dupa evenimente, consecintele preocupa intreaga lume este iarasi un episod care nu are termen de comparatie si precedent in istoria conflictelor. Prin urmare, cred ca dimensiunea acestui eveniment este tulburator de unica si invita la foarte multa reflectie.

America a constientizat Raul

La un an de la aceste evenimente, cum vede cetateanul de rand american aceasta politica de "agresiune preventiva"? Ma gandesc aici la tot mai des invocatele planuri ale administratiei Bush de atac impotriva Irakului?
Societatea americana este impartita. Sondajele de opinie fluctueaza de la saptamana la saptamana. Pe de o parte se situeaza idealismul american, pe care Emil Hurezeanu, nu de mult, il caracteriza drept fatalmente legat de o anumita doza de ignoranta, un idealism care nu cunoaste exact dedesubturile si toate implicatiile de ordin pragmatic si ideologic ale lumii din afara. Pe de alta parte, ar fi de spus aici cate ceva despre un alt loc comun vehiculat in campul mediatic american al acestor luni - o pierdere a inocentei americane. Cele doua aspecte sunt, evident, corelate. Idealismul american crede ca toti oamenii sunt fundamental buni, in sensul lui Jean Jacques Rousseau si al parintilor fondatori ai institutiilor americane din secolul al XVIII-lea, care porneau de la premisa ca moralitatea este stabila, solida si pe ea se poate construi o societate in care toate puterile sa fie echilibrate. Pe de alta parte, avem de-a face cu aceasta candoare, o bunavointa care, lovita in plex, reactioneaza acum in multe privinte dur si simplificator.

Reactiile sunt nuantate, dar se intrevad doua linii majore de exprimare. Unele sunt extraordinar de dure, pentru ca implica o pierdere a candorii. Celelalte, legate de planul cognitiv (datorita faptului ca americanul obisnuit nu cunoaste multe despre lumea din afara - dedesubturile, cauzele, radacinile de idei, fanatismele si pe ce se bazeaza ele), sunt marcate de un anume idealism. S-a vorbit de cruciada, despre o "axa a raului", chiar in limbajul oficial. Acestea sunt concepte mari si exprima un idealism abstract. Venind vorba de aceasta problema a raului, un aspect care mi se pare semnificativ si pe care multi americani astazi incep sa-l perceapa in alta lumina este ca raul exista.

In peisajul de idei al Americii din ultimele decenii, s-a impus un fel de ideologie, un fel de dogma laica, mai ales gratie retelelor mass-media, asa-numita corectitudine politica, political correctness, care recomanda sa se stearga din decor orice asperitate in raport cu perceperea diferentelor dintre oameni - diferente bazate pe crezuri deosebite, pe rasa, culoare si pe alt fel de orientari. In final s-a acreditat, si nu intamplator foarte apasat in ultimii ani, ideea acceptata ca totul este permis, ca nimeni nu are caderea sa enunte judecati de valoare cu privire la conduita semenilor. Exista justificare si ratiune subiectiva pentru orice fapta, care trebuie inteleasa, iar a fi judgmental, cum se spune in limba engleza, este un lucru de evitat cu orice pret. Nimeni nu ar avea dreptul, in spiritul acestei idei, sa spuna ca o fapta este buna sau rea. Fapta este asa cum o vede cel care o comite si, in ultima instanta, raul nu exista. Lucrurile sunt bune, daca persoana care isi asuma raspunderea unei actiuni considera ca este buna, si este treaba ei sa faca ceea ce are de facut, fara sa fie deranjata de prezenta vreunei autoritati superioare, a vreunei ierarhii. De altfel, printre conceptele de baza ale ortodoxiei de gandire de tip political correctness, intalnim si pe cel care repudiaza notiunea de ierarhie, incepand cu ierarhia in relatiile de familie, in care autoritatea paterna guverneaza educatia etc.

Toate acestea sunt gandite a fi de domeniul trecutului si s-a lucrat foarte intens pentru indepartarea, din campul public cel putin, a notiunilor de acest gen. Pe plan religios, anumite manifestari foarte clare de indepartare din campul public a ideii ca ar fi de respectat o ierarhie a valorilor ce vin deasupra valorilor materiale au fost, de asemenea, vizibile: polemica in legatura cu dreptul de a arbora Cele 10 porunci in locuri publice, pentru ca ar fi o dovada de autoritate si o dovada care ar putea jigni pe cei care nu impartasesc aceleasi crezuri, campania impotriva expunerii Ieslei de Craciun in locuri publice, a crucii, pana si anodina urare de "Merry Christmas" tinde sa fie inlocuita cu "Happy Holidays", pentru a nu jigni pe cei care nu respecta autoritatea simbolica, mesianica, religioasa creata prin nasterea lui Iisus Hristos. Asta a dus la o diluare a atitudinii normale fata de rau si de bine, raul si binele fiind, evident, totdeauna de evaluat in functie de criteriul unei autoritati. Momentul 11 septembrie a spulberat foarte mult din aceasta mentalitate, pe care a pus-o cumva pe contrapanta.

Tot pe contrapanta a intrat, dupa 11 septembrie, si un alt loc comun al expresiei publice popularizate intens prin mass-media, si anume ideea unora ca patriotismul ar fi o notiune desueta in epoca globalizarii, a internationalismelor s.a.m.d. Printr-un revers spectaculos, patriotismul american a renascut. Asistam la un mare reviriment patriotic, care nu era deloc in spiritul gandirii de tip politically correct. Steagul american, a carui ardere era privita ca o fapta oarecare, justificata prin dreptul cetateanului la libertatea de a-si exprima opinia - chiar si printr-un gest cum ar fi arderea steagului national american - este in momentul de fata la loc de cinste. Acestea toate sunt fenomene care impregneaza aria publica, societatea. Ele transpar si in retelele mediatice, unde se observa o mutatie de mentalitate, iar gandirea si praxisul de tip politically correct sunt intr-o oarecare eclipsa. Se simte o surdina pe multe dintre locurile comune candva atotprezente in spatiul public pe marginea acestei idei.

Dar, dincolo de aceasta dimensiune, care tine in larga masura de retorica si de prezenta in campul public a unor pronuntari, pe plan mai adanc, americanul de rand a devenit, cred, mai constient decat inainte de 11 septembrie, de existenta reala a Raului. Raul exista, el se manifesta in maniere surprinzatoare. Distinctiile si delimitarile in raport cu ceea ce este bine si ceea ce este rau, cu apelul la constiinta, dar si la o ierarhie datatoare de criterii, toate aceste lucruri sunt noutati in constiinta multor americani si indica o mutatie de profunzime, generata tocmai de tragedia si de crima salbatica comisa la 11 septembrie.

Vorbeati mai devreme despre acest inamic invizibil. Cum se poate lupta impotriva lui, pentru prevenirea unor acte cum a fost cel din 11 septembrie 2001?
A lupta impotriva unui inamic invizibil este, intr-adevar, o sarcina greu de imaginat altfel decat in fictiune. Si aici este, iarasi, una din dimensiunile tulburatoare - prin noutate absoluta - a celor petrecute cu un an in urma, la 11 septembrie. Exista insa inamici invizibili in traditia istorica foarte concreta. O traditie tactica si strategica veche de milenii este ambuscada. Ambuscada este intotdeauna un act armat pregatit in invizibilitate. Exista, deci, maniere de a preveni ambuscadele? A fost 11 septembrie o ambuscada? Probabil ca nu, in sens clasic. Dar combaterea unui inamic invizibil pretinde, cel putin in termeni teoretici, o mai buna cunoastere a contextelor si a cauzelor. Combaterea unor astfel de situatii conflictuale se poate face, cred eu, prin dezarmarea motivarilor, a intentiilor si, fireste, pe plan foarte concret, prin localizarea desfasurarii in sine. Desi, a localiza una, zece, o suta de ambuscade nu descurajeaza neaparat pe cei inclinati sa procedeze la modul invizibil cand ataca (adica sa se grupeze intr-o echipa imperceptibila celui ce urmeaza sa fie atacat). Nu asta rezolva un razboi sau o campanie contra unui inamic care procedeaza totdeauna prin camuflare, in maniere care trec dincolo de strategia militara in sens strict si care se adreseaza, in cazul despre care vorbim, levierelor de idei, de gandire politica, de unde izvoraste motivarea. Cum se poate lupta contra unui inamic invizibil? Cred ca trebuie demontat de la radacina mecanismul acela ucigas care, in astfel de tipuri de conflict loveste - in aparenta din senin -, in maniere ce fac indeobste greu de prevenit atacul sau capturarea, in sens concret, a faptasului.

Interviu realizat de Razvan Braileanu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22