A pleca, plecare

Natura are oroare de vid: viața va scoate în față un nou lider autentic al dreptei – așa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla și fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.

Cât de greu le este politicienilor români să pă­răsească scena, atunci când evoluția lor politică a ajuns la o încheiere naturală! Degeaba timpul, via­ța, Regizorul îi anunță că e cazul să iasă: pro­tes­tează, se agită, planifică din greu, confecționează rapid partide și mișcări, iar când, totuși, sunt dați afară se agață de recuzită ori își pun casca pom­pierului, doar-doar or mai rămâne o oră-do­uă în centrul vieții politice, fie și sub pretextul unui incendiu. Pierderea unor alegeri ar trebui să fie, pentru un lider de partid, semnul că timpul lui a trecut; demisia ar trebui să urmeze, fără ex­cepție. Nu și la noi: amintiți-vă de Petre Roman, de Mircea Geoană, de Adrian Năstase, ba chiar și de Tăriceanu – ce triste figuri au devenit după ce au fost înlăturați în cele din urmă! Câte con­tor­sionări, câte schimonoseli numai pentru a mai de­ține o părticică de putere și vizibilitate! Degeaba. Au ajuns și ei istorie. Vorba stoicilor: volentem fa­ta ducunt, nolentem – trahunt („destinul îl con­duce pe cel care îl acceptă, dar îl târâie pe cel care-l refuză“).

Am văzut regula românească din nou cu ocazia Con­venției Naționale a PDL: deși a condus par­ti­dul la cea mai dramatică înfrângere a sa din­tot­deauna, Blaga nu a demisionat îndată după anun­țarea rezultatelor de astă-iarnă; din contra, a păs­trat puterea, a organizat Conferința cum a știut el, a candidat și a reușit să-și atragă ceva mai mulți reprezentanți decât Elena Udrea, fiind re­ales. Dar prețul – imens - pare a fi ruperea par­tidului și migrarea adversarilor săi în altă parte. Probabil că Blaga a anticipat faptul, dar nu-i pa­să; dimpotrivă, e mulțumit – odată cu în­frân­ge­rea rivalei sale susținute de Traian Băsescu, dru­mul spre o alianță cu PNL pare deschis: o alianță unde, firește, PDL va fi un partid mic și umil, mi­luit de Antonescu cu câteva fărâmituri. Omul, prea mediocru pentru a vedea dincolo de ziua de mâi­ne, a fost alesul unora ceva mai proști decât el, ceea ce i-a dat sentimentul reconfortant că a sal­vat partidul. Se înșală, desigur: l-a îngropat defi­nitiv.

Pe de altă parte, Traian Băsescu. Aici lucrurile stau diferit și, totuși, nu complet diferit. Nici el nu se poate consola cu o retragere din scenă, la încheierea mandatului. Omenește, e de înțeles: aflat în putere, foarte activ, cu experiență lungă de om de stat și om politic, Băsescu nu se în­chi­puie pe sine la pescuit și e prea extrovertit pentru a-și scrie, înțelepțește, memoriile. Se crede in­dispensabil și vrea un nou rol în refacerea drep­tei; de aceea, amplifică sciziunea în PDL (dacă nu chiar o creează deliberat), se pregătește să re­gru­peze în jurul lui un nou PDL, sau noua Alianță D.A., sau știu eu ce altceva. Se servește de Elena Udrea, de alții... Și, cine știe, pe termen scurt, dacă USL i-ar face cadou încă o sus­pendare, s-ar putea să aibă și ceva suc­ces. Totuși, în mod normal, ora lui Băsescu a trecut și singurul au­tentic serviciu pe care l-ar mai putea face opoziției (dreptei) ar fi ca, după încheierea mandatului, să se retragă cu adevărat, lăsând locul liber unor oameni noi. Că aceștia încă nu se văd? Dar exact prezența lui co­ple­șitoare i-a făcut – de ani de zile – să nu poată apărea. Se teme Băsescu că moștenirea sa politică va fi irosită? Nu va fi. Chiar și Guvernul Ponta ur­mează aproximativ, măcar în linie eco­nomică și socială, proiectele fostei guvernări. Natura are oroare de vid, cum se spune: viața va scoate în față un nou lider autentic al dreptei – așa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Ma­covei nu pot fi. Dacă acela va fi va­labil, va umbla și fără ajutorul lui Bă­sescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.

Până una-alta, reacția lui Băsescu la victoria lui Blaga face un serviciu USL: aceștia pot susține, cu oarecare îndreptățire, că principala lor mi­siu­ne va rămâne, chiar și după 2014, do­borârea „tiranului“. Falia dintre „bă­siști“ și „antibăsiști“ va continua în chip nefast să traverseze politica și societatea românească, servind pu­terii în mod diversionist la ocultarea unor politici eronate și a unor difi­cultăți reale.

Și totuși: în lungul șir al politicienilor români care nu știu nici să plece, nici să piardă, am văzut zilele acestea o excepție: fostul premier Emil Boc (ca­re, să ne reamintim, a demisionat din fruntea partidului după pierderea alegerilor locale din 2012, deși câș­ti­gase Primăria Clujului). Ovațiile gene­rale cu care acum a fost primit la Con­venția PDL (deși era din tabăra Udrea) arată că omul a recăpătat popu­la­ri­tatea în partid; dacă ar fi vrut, ar fi câștigat împotriva lui Blaga. Dis­cur­sul său – precis, sigur, articulat – ni l-a reamintit pe Emil Boc, marele ad­versar al PSD din parlament, din anii 2000-2004. Și totuși, Emil Boc n-a candidat și nu cred că va mai can­dida la o funcție politică importantă. Simte că publicul larg îi păstrează un dinte, că revenirea pe scena mare va răscoli amintiri prea neplăcute și că va fi un eșec. Știe deci că ora lui pen­tru politica mare a trecut. Dar știe și că și-a făcut datoria și, se pare, asta îi ajunge. În felul lui, e un filosof. //