De același autor
Privite dinspre Bucureşti cu ochii mass-media, alegerile din Republica Moldova şi evenimentele violente ce au urmat săptămâna trecută au fost clasificate repede în categoria manipulărilor şi a violenţelor postsovietice. E destul adevăr aici, mai ales în ceea ce priveşte arestările unor tineri şi unor jurnalişti de la Chişinău, acuzaţi de a fi participat la violenţele de stradă, dar nu e tot adevărul. Iar acest adevăr, mai puţin confortabil, e rareori spus cu voce tare la Bucureşti.
Mai întâi, e indiscutabil că alegerile – oricât de multe neregularităţi au fost – au fost câştigate masiv de comunişti, la fel cum alegerile din România din 1990 au fost masiv câştigate de FSN. Opoziţia de la Chişinău e slabă, divizată şi inconsistentă, nu altfel decât era opoziţia la noi în 1990. Regimul poate recurge la violenţe, dar, din păcate, asta nu înseamnă că nu ar fi popular şi că de partea sa nu s-ar afla majoritatea covârşitoare a populaţiei din Republica Moldova. Aşa s-a întâmplat şi la noi în 1990.
Motivele sunt, în parte, sociale şi despre ele s-a vorbit uneori. Dar există şi alte motive, de ordin naţional, iar despre acestea ne ferim să vorbim: persistă o proastă reputaţie a României peste Prut. Propagandă sovietică? În parte, da, dar există şi o bază reală a acesteia. Perioada 1941–1944 a lăsat amintiri nefaste în anumite categorii ale populaţiei, iar rănile nu au fost probabil complet vindecate până astăzi. În fapt, comuniştii lui Voronin au fost votaţi nu numai de populaţia rusofonă din republică, dar şi de majoritatea populaţiei românofone, iar acest fapt arată că sentimentul naţional românesc e anemic peste Prut.
Noi putem să privim ironic la încercările regimului Voronin de a inventa o „limbă moldovenească“, distinctă de cea română. Dar experienţa a reuşit destul de bine – chiar votul o arată – şi trebuie să admitem şi noi că există prin propria ei voinţă o „naţiune moldovenească“, care se pare că îşi doreşte o existenţă naţională şi statală aparte şi care se simte politic, dacă nu şi cultural, mai aproape de Rusia decât de România. E un fapt pe care îl putem deplânge, dar e absurd a-l nega sau ignora.
Mai există însă un fapt despre care nu ne place să vorbim: acela că majoritatea populaţiei românilor din România probabil că nu-şi doreşte o reunificare cu Republica Moldova, chiar dacă acest lucru ar fi posibil. Motive sunt numeroase: sărăcia acestei ţări, compoziţia ei naţională, problema nerezolvată a Transnistriei, influenţa rusă. Din acest punct de vedere, se pare că ne ferim ca de foc să discutăm clar chestiunea. De ce? Teamă să nu fim înţeleşi greşit ca fiind „revizionişti“ sau teamă să ne recunoaştem propriile noastre sentimente „nepatriotice“?
Putem, desigur, confecţiona fraze frumoase despre „fraţii noştri“, despre „istoria comună“, despre „vocaţia europeană“ a celor două ţări, dar toate acestea nu reprezintă decât un simplu exerciţiu de retorică politică şi naţională. Aşa cum văd eu lucrurile, există tot mai puţin o „vocaţie europeană comună“ a celor două ţări, care chiar prin voinţa popoarelor lor se simt tot mai separate. Cât despre minoritatea care a demonstrat la Chişinău cu tricolorul românesc, e probabil emoţionant şi patetic, dar nesemnificativ politic, cel puţin atâta vreme cât majoritatea moldovenilor de peste Prut înşişi nu se vor descrie pe sine drept „români“. Şi nu par deloc grăbiţi să o facă.
