Agresivitate

Agresarea fizică a unui senator USR, Mihai Goțiu, de către Mirel Palada în studioul televiziunii B1 TV este, la prima vedere, un epifenomen. În fapt, e mult mai mult decât atât: e un simptom al unei agresivități sociale și politice în creștere ne­în­tre­ruptă. Mirel Palada nu e chiar vreun șef de apro­zar, un taximetrist morocănos ori mai știu ce ins căruia i se poate presupune o educație precară. E fos­tul purtător de cuvânt al fostului prim-mi­nistru Victor Ponta. Este un om instruit, sociolog de profesie, care ținea cursuri la SNSPA.

Agresiunea a fost, desigur, condamnată de opo­zi­ție, de mai mulți comentatori, de câteva tele­vi­zi­uni. PSD și ALDE au păstrat însă tăcerea. Iar Bog­dan Diaconu, liderul PRU, partid extremist și cu tendințe fasciste, l-a felicitat pe Mirel Palada: „Bravo, Mirel Palada, așa merită toți trădătorii de la USR care au ales să apere interesele lui Soroş și ale străinilor împotriva intereselor ro­mânilor!“.

Să ne amintim însă că tema „Soros și străinii“ a fost folosită intens de PSD în campania electorală și apoi în timpul manifestațiilor masive din iarnă. Să ne amintim și că atât Mirel Palada, cât și Bog­dan Diaconu au fost membri PSD. Și să nu omi­tem continuarea discursului anticapitalist, an­ti­oc­cidental și conspiraționist în numeroase luări de poziție ale puterii. Din această perspectivă, vio­lența lui Palada n-a fost decât expresia radicală a unei atitudini complice, mult mai generale, a ma­jorității de agresivitate la adresa celor care-o con­trazic și îi contestă deschis opțiunile.

Dar trebuie să privim lucrurile și din altă pers­pec­tivă. Fără a pune deloc semnul de egalitate între violența fizică și cea verbală, trebuie să admitem că ultima e adesea premisa și prefața celei dintâi. Or, violența verbală a devenit în ultimii ani atât de răspândită și comună, încât abia dacă ne mai sin­chisim de ea. Televiziunile (mai ales Antena 3) au fost responsabile în desemnarea unor persoane publice (politicieni, magistrați, jurnaliști, in­te­lec­tuali) drept țintă a resentimentului și urii teles­pectatorului. Așa se face că la noi oamenii nu se deo­sebesc numai prin faptul că aparțin unor ca­tegorii socio-profesionale diferite, ci tot mai mult și mai ales prin faptul că se uită la posturi de televiziune diferite. Să recunoaștem că nu putem avea o discuție (dincolo de starea vremii) cu ci­ne­va din publicul Antenei 3 și al României TV și că, dacă discuția totuși se prelungește, simțim la un moment dat un val de mânie care vine dinăuntru. Iar ei, cu siguranță, au același sentiment. În­tre­ru­pem conversația și ne despărțim, de obicei, cu o minimă civilitate, dar ura și resentimentul rămân. Violența verbală, înăbușită în asemenea ca­zuri, izbucnește fără opreliști pe fo­ru­mu­rile publicațiilor, ale bloggerilor și, bi­ne­în­țeles, pe rețelele de socializare. Beneficiind de anonimatul Internetului, foarte mulți își trimit presupușii adversari ori adepții lor ipotetici la moarte, la tortură ori îi acoperă de insulte. Cred că acești oameni, pe de o parte, se bucură că se pot defula, dar, pe de alta, sunt nemulțumiți că ră­mân niște anonimi; ceea ce-i face, cred, să-și dubleze invectivele, încercând să-și compenseze insignifianța personală prin enormitatea postărilor.

Starea de agresivitate aproape continuă și exploziile de violență verbală (când nu și fizică) ne înconjoară însă nu doar în me­diul virtual. Pe stradă, în autobuz, în tra­fic, pe scara blocului etc., oamenii se pri­vesc bănuitori, supărați, mânioși adesea; simpla prezență a cuiva îmbrăcat, să zi­cem, mai aparte constituie o insultă pen­tru alții. O atingere întâmplătoare din par­tea cuiva în autobuz e resimțită adesea de altcineva drept o agresiune la care răs­pun­de prin ridicarea tonului. Un șofer mai prudent devine nu o dată ținta agre­si­vi­tății unui șofer impulsiv. Această agre­si­vitate latentă contrastează puternic cu ser­vilismul unora față de șefi sau persoane cărora le sunt îndatorate; dar pesemne că agresivitatea și servilismul nu sunt decât cele două fețe ale aceleiași foi.

O străveche și mereu actuală reprezentare despre adevăr și fals pretinde că cei care nu sunt de acord cu „noi“ sunt fie stupizi, fie vânduți inamicului, fie, la modul ge­ne­ral, corupți moral. Prin urmare, a avea al­te opinii decât ale „noastre“ e un fapt pa­tologic – se crede –, de unde și necesitatea de a-l „vindeca“ pe cel care le are prin dispreț, coerciție, agresivitate sau pura ani­hilare. Campaniile de ură din media și par­celarea socială pe Facebook intensifică sentimentul că „ceilalți“ sunt cumva anor­mali, că refuză să vadă adevărul din imbe­ci­litate, ticăloșie sau inspirați de niște emi­sari ai Diavolului, precum George Soros în prezent. Nu-i atunci normală și aproape necesară violența împotriva unor atare făpturi diabolice? Sigur, încă mai există pro­tecția legilor și a garanțiilor cons­ti­tu­ționale: dar cine știe unde ne va aduce ac­tuala derivă iliberală – politica de stat a ac­tualei majorități? Și mai există un pericol major: obișnuința noastră, a tuturor. Aproa­pe că deja ne-am obișnuit cu vio­len­ța verbală. Nu cumva riscăm, dacă trecem cu vederea prea repede fapte ca pe cele ale lui Mirel Palada, să începem să ne „acli­matizăm“ și cu violența fizică, atâta vre­me cel puțin cât îi suntem numai spec­tatori, ba chiar să o tratăm drept un spec­ta­col amuzant? „Ai văzut, dragă, cum l-a pocnit ăla pe ălălalt, pe ditamai senatorul, la televizor? Hai, că-i cool!“