De același autor
A plecat acum de bunăvoie Antonescu? Dacă „de bunăvoie“ înseamnă căzut în sondaje, cu cârteli în partid, cu amenințarea răsturnării de la putere, cu reticența, chiar ostilitatea electoratului de centru-dreapta pe care ar trebui să-l mobilizeze în toamnă, atunci, da, a plecat de bunăvoie, încheind o carieră politică aproape în întregime eronată cu un gest, în fine, lucid.
Decizia lui Crin Antonescu de a abandona cursa prezidențială, cât și de a demisiona din funcția de președinte PNL a fost aclamată de unii drept măreață. Dar, într-o țară în care aproape nimeni nu pleacă de bunăvoie dintr-o funcție importantă, măreția e ieftină.
„Ieftin“ a fost însă aproape tot ceea ce a făcut Crin Antonescu, a cărui lipsă majoră de discernământ, cuplată cu un orgoliu fără margini, a tarat aproape complet unele calități reale pe care acest politician le-ar fi putut dezvolta.
Acum opt ani, Crin Antonescu era unul dintre cei mai vehemenți susținători ai lui Călin Popescu Tăriceanu, care refuza propunerea lui Traian Băsescu și Valeriu Stoica pentru un mare partid de dreapta, rezultat prin fuziunea PD-PNL sub sigla „populară“. Câtă ironie ca azi „testamentul politic“ al lui Crin Antonescu să cuprindă exact această fuziune, discutată febril la ora când scriu acest articol, și ca Tăriceanu să fie marele inamic „din interior“, coada de topor a lui Ponta în PNL!
„Măreț“ și consecvent a fost Antonescu adesea, dar în eroare. A susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007, deși era o cauză pierdută datorită popularității de atunci a președintelui. A fost de acord cu ajutorul PSD pentru Guvernul Tăriceanu. În 2009, l-a susținut pe Geoană la președinție în turul doi, deși, ca președinte PNL, ar fi trebuit să nu alăture partidul unei alianțe alcătuite împotriva logicii istorice, ideologice, economice, politice și electorale cu un partid postcomunist, dominat de baroni și de corupție. A mers mai departe și a înființat, împreună cu Ponta, USL, ca o alianță strategică, pe termen lung, momit, presupun, de posibilitatea de a obține președinția în 2014. Dar cel mai dezastruos a fost rolul său în 2012, în ceea ce s-a numit încercarea de lovitură de stat: nimeni nu va uita prea ușor răsteala lui la judecătorii Curții Constituționale, înfoierea lui arogantă de păun la Angela Merkel, nefericitele lui remarci la adresa ambasadorului Mark Gitenstein sau a Departamentului de Stat și, în general, aplombul cu care, alături de securistul Voiculescu și plagiatorul Ponta, s-a pus în fruntea încălcării statului de drept. Atunci însă a comis și o altă eroare, fatală în relația sa cu PSD: s-a arătat prea zelos ca președinte interimar, dovedind o apetență irepresibilă pentru calitatea de „președinte jucător“. PSD a căzut pe gânduri, dându-și seama că, aducându-l pe Antonescu la președinție, își pune un stăpân mai rău decât Traian Băsescu. De la această eroare fatală s-au tras înveninarea relațiilor cu Ponta și PSD, neîncrederea, trădările reciproce, hărțuielile, până la ruperea USL. În continuare, a încercat în zadar să se reabiliteze în ochii electoratului de dreapta, iar rezultatele de la ultimele alegeri au fost nemiloase – unica consolare fiind că au fost ceva mai bune decât ale PDL. Oricât de scurtă ar fi memoria publică în România, ea era suficientă totuși spre a fi reținut virajele bruște ale liderului liberal și a fi fost profund contrariată de semnificația lor.
A plecat acum de bunăvoie Antonescu? Dacă „de bunăvoie“ înseamnă căzut în sondaje, cu cârteli în partid, cu amenințarea răsturnării de la putere, cu reticența, chiar ostilitatea electoratului de centru-dreapta pe care ar trebui să-l mobilizeze în toamnă, atunci, da, a plecat de bunăvoie, încheind o carieră politică aproape în întregime eronată cu un gest, în fine, lucid. Cred că astăzi are ocazia să mediteze la cei opt ani de istorie și de ocol inutil la care a contribuit atât - ocol pe care l-ar putea caracteriza drept o „viclenie a istoriei“, vorba lui Hegel. Ca istoric de formație, ar trebui să înțeleagă ceva de aici. Restul e psihologie. //
