Aria decadenței

Tot auzim: Occidentul (EU și SUA în principiu) e slab, divizat, decadent. E preocupat să se autodemoleze: LGBT, anticreștinism, corectitudine politică, distrugerea națiunilor etc. În curând, cică va fi islamizat. Și așa mai departe. În schimb, Rusia ar fi puternică, hotărâtă, abilă, tradiționalistă, ortodoxă, are un mare lider care, cel puțin, „merită respect” (fostul comandant al flotei germane) etc. Unii îngână pur și simplu ce le șoptește propaganda rusă, dar alții chiar cred, de bună-credință fiind – total sau parțial –, în „declinul Occidentului” ori în „sfârșitul Europei”, cum se intitulează dramatic și fals o carte a jurnalistului James Kirchick, tradusă și în românește și care are și un subtitlu pe măsură: „Dictatori, demagogi și noul ev mediu întunecat”.

Nu-i ceva nou: a declara „democrațiile” decadente a fost un punct central în propaganda fascistă și nazistă în anii ’20-’30 ai secolului trecut. Și la noi, figuri influente de la extrema dreaptă și legionari (precum Nae Ionescu) nu pierdeau ocazia să denunțe disoluția Occidentului și a democrațiilor liberale. În timpul Războiului Rece, narațiunea a fost reluată, cu mici schimbări, de propaganda sovietică și a statelor-satelit, inclusiv România. Nu uit emisiunile TV unde era denunțat „capitalismul putred”, „condamnat de istorie” și se schița în general un tablou sumbru al Occidentului, atât de mizerabil, încât nu înțelegeai cum de nu se surpase deja.

Nu vreau să spun că Occidentul de azi și Europa unită sunt paradisul. În particular, populismul, imigrația, polarizarea socială, economiile fragilizate, necazurile energetice, la care în anii din urmă s-a adăugat și pandemia Corona, au săpat moralul multora. E bine să existe critici, dar caracterul demolator al multora dintre ele trebuie respins. A crede că ne îndreptăm spre infern și că nu facem decât să dăm greș în orice întreprindem – cum scriu destui, inclusiv la noi – nu e decât rețeta optimă pentru resemnare și slăbiciune. E la fel de grav cu a susține că Uniunea Europeană e „Uniunea Sovietică 2.0”. De fapt, totul trebuie pus în context. Chiar și după lamentabilul Brexit (pe care azi majoritatea britanicilor îl regretă), Uniunea Europeană rămâne, comparativ, solidă, prosperă și avansată tehnologic. De fapt, UE este, în termenii lui Leibniz, „cea mai bună dintre lumile posibile” astăzi. Atrage ca un magnet imigranți, iar sistemul ei social și politic rămâne de invidiat. Încet-încet a trecut peste ce era mai rău în valul imigraționist, în cel terorist și e pe cale să treacă și peste cel pandemic cu o populație puternic vaccinată (mai puțin în țările din Est, ca România) și o rată a mortalității (în 2021) redusă în consecință. Cred că va trece și peste actualul val de dificultăți energetice. E o lume pașnică, unde neînțelegerile inerente dintre state și grupuri se rezolvă prin negocieri și cooperare. Poate că e plictisitoare și prea birocratică, dar „romantismul” politic n-a adus decât catastrofe, în primul rând Europei.

În schimb, cine e cu adevărat în declin e Rusia. În declin demografic major, cu un PIB cât al Italiei, cu un buget alcătuit în proporție de 60% din exploatarea resurselor solului, cu puține tehnologii de vârf, incapabilă să țină pasul cu SUA, UE și China sub raport economic, populațional și inovativ, Rusia a devenit și devine tot mai mult o putere de rangul doi, aproape de talia Turciei. Sigur, are o armată puternică și bombe nucleare cât să prăjească de mai multe ori planeta. Dar asta au și alții, inclusiv Coreea de Nord. Mulți oameni nefericiți din lumea a treia vor să devină europeni, americani și fac orice pentru a ajunge în Europa sau în SUA. Câți ați văzut care vor să devină ruși? Prin ce a devenit astăzi Rusia cap de afiș în presa internațională? Oare prin marea ei cultură? Prin literatura ei, altminteri grandioasă? Prin baletul clasic? Printr-un avans tehnologic neașteptat? Printr-o economie prosperă? Nu, ci prin ocuparea „la cerere” a Kazahstanului și acum mai ales prin amenințarea cu invadarea Ucrainei – un stat vecin, înrudit prin limbă, cultură și istorie și care i-ar fi putut fi prieten – prin amenințări continue la adresa NATO și a țărilor din fostul „lagăr socialist”, prin exprimarea resentimentară și cinică a unei insațiabile pofte de putere.

Măcar pe timpuri, URSS pretindea că are de oferit lumii nu numai tancuri și invazii (Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan), ci și o ideologie eliberatoare, o nouă relație a omului cu aproapele său, cu proprietatea și istoria. Era o distopie, cum s-a văzut, dar măcar era o viziune despre lume crezută de mulți în mod sincer în Occident și în lumea a treia; URSS avea destul „soft power” de partea ei, nu numai rachete și tancuri. Azi, Rusia nu mai are nimic cu care să atragă lumea. Pan-slavism? Pardon, întrebați-i pe ucraineni. Pan-ortodoxism? Întrebați Patriarhia din Constantinopol. Euro-asianism? Întrebați-i pe kazahi, abia „pacificați” cu forța. În general, în pofida admirației pe care unii o nutresc pentru Putin, câte țări sunt dispuse să adopte instituțiile politice rusești de bunăvoie? Nu știu vreuna. (Căci doar nu considerăm că voința lui Lukașenko e voința liberă a poporului bielorus.) Câte țări, în schimb, vor să devină acum parte a UE? Știu de Serbia, Muntenegru, Macedonia, Ucraina (toate, slave și ortodoxe în mare parte). Iar Muntenegru și Macedonia sunt deja în NATO și nu le-a adus nimeni cu forța. Asta-i expresia cea mai vizibilă a „decadenței” Occidentului: să vrei să fii parte din el!

Rusia are, ce-i drept, câțiva scriitori de valoare. Mai are niște disidenți și jurnaliști curajoși. Are, desigur, mulți oameni talentați și care aspiră la libertate. Ei sunt unica glorie prezentă a acestei țări, dar ei sunt urmăriți, cenzurați și persecutați de regim, când nu otrăviți, împușcați, închiși. Iar regimul acestei țări, redevenită o „închisoare a popoarelor” ca în secolul al XIX-lea, a cărei unică forță de persuasiune a rămas bâta, mai are și imensul tupeu de a-i declara pe „ceilalți” decadenți. De necrezut! //