Aritmetica

Daca un om, un singur om comite un delict - sa zicem, sparge o vitrina sau, eventual, incendiaza masina stationata la colt (apartinand vecinului care a muncit ani buni ca s-o cumpere), el va fi arestat, judecat ca un infractor ce este si inchis fara mila. Daca omul da foc sau ataca un autobuz in care se afla alti oameni, va fi acuzat de tentativa de omor si inchis pentru mai mult timp. Nimeni nu se va jena sa-l considere pe insul respectiv un derbedeu, iar daca exista victime - drept un criminal. Pedeapsa va fi considerata de oricine ca justa, iar autoritatea statala care a impus-o, ca legitima.
Daca vor fi doi sau trei oameni in aceasta situatie, tot nu se va schimba nimic: vor fi doi-trei derbedei, infractori, criminali, in loc de unul singur. Si nici daca vor fi patru incendii sau crime, in continuare nu vor fi decat patru infractori. Si nici daca vor fi cinci-sase-sapte-opt insi de acest fel care, fiecare in parte, va incendia cinci-sase-sapte-opt masini, autobuze, lucrurile nu vor arata altfel: vor fi cinci-sase-sapte-opt infractori de drept comun care vor fi pedepsiti, fara ca cineva sa se emotioneze prea tare sau sa-i compatimeasca. Cel mult, va exista o mica stire de fapt divers.
Dar daca avem cateva mii de oameni care comit exact aceleasi infractiuni, dar multiplicate - ard mii de masini parcate pe strada, ataca zeci de cladiri publice cu sticle incendiare, se bat cu politia etc. in suburbiile Parisului si in cele ale altor orase franceze - ce vom avea atunci? Ei bine, vom avea o revolta, scriu apasat ziarele, insista posturile de televiziune din toata lumea. Cum adica? Insumate, infractiunile individuale nu mai sunt infractiuni, delictele penale nu mai sunt delicte? Insumati, inmultiti, numarati laolalta, batausii, derbedeii, drojdia mahalalelor se transforma in revoltati pe sistem, pe excluziunea sociala, pe autoritatile incapabile, pe rasism? Iar insumate, victimele devin reprezentantii europocentrismului, ai iluminismului defunct, ai capitalismului mondializat? Ce fel de aritmetica este asta care, prin simpla operatiune a insumarii, resemantizeaza delictul sau crima si o boteaza revolta? Care este numarul magic cu care, multiplicat fiind, asasinatul e metamorfozat in rezistenta armata, ca in cazul discursului despre organizatiile palestiniene? Cate crime trebuie sa aditionam pentru ca un criminal sa fie rasplatit cu titlul de noblete de militant, potrivit vocabularului newspeak BBC? Oare scuza, justificarea, legitimarea violentei incep de la un anumit numar de infractori in sus? Rugam sa se precizeze care este acela! Sau cumva este nevoie ca infractorii multiplicati sa fie musulmani sau africani etc., iar victimele multiplicate neaparat europeni, americani, iudeo-crestini, ba chiar iudeo-fara crestini?
Asa s-ar parea, dupa numerosi publicisti de pretutindeni, chiar si dupa Alexandru Matei, la noi, care, in Observatorul Cultural (nr. 37), sub titlul Tragedia euro-parizienilor Ziad si Banou, e indignat ca “revoltelor spontane” li s-a raspuns “cu lacrimogene detonate intr-o moschee”. Il supara apelativul “racaille” dat de Nicolas Sarkozy participantilor la “revoltele spontane”. D-l Matei crede ca Franta nu e “contemporana cu lumea” si adauga: “autoritatea statala, aceasta sintagma la moda prin secolul al XVII-lea, zgarie urechea celor obisnuiti cu plurilingvismul, cu multiculturalismul, cu viteza noilor mijloace de comunicare”. Pe cale de consecinta si cum nu mai traim pe vremea Regelui-Soare, jos cu autoritatea statului, care “zgarie urechea”! Incendierea cladirilor publice devine, astfel, o afacere de estetica, iar aceea a automobilelor private - una de stilistica “multiculturala” a “excluziunii” sau a chiar a luptei de clasa, versiunea postmoderna!
Dar sa lasam acum si estetica, si stilistica, ramanand pe moment in pura aritmetica. Sa nu-l intrebam, deci, pe Alexandru Matei (sau pe altii eiusdem farinae) de ce la “bacalaureatul din umanismul iluminist”, cum prea frumos scrie domnia sa, par sa fi cazut atat de multi dintre imigrantii sau copiii imigrantilor din Maghreb si atat de putini dintre imigrantii sau copiii imigrantilor din Europa Centrala si de Est. De ce, adica, exista o problema “Ziad, Banou” si gasca lor, si nu una Chopin, Chagall, Cioran sau chiar Moscovici si Sarkozy si gasca lor? Bine ar fi, deocamdata, sa se inceapa numai cu o explicatie: de ce o singura crima ramane numai o singura crima, doua crime sunt numai doua crime, in vreme ce o mie de crime compun o revolta, cinci mii - o rezistenta, iar o suta de mii - o revolutie?