De același autor
“Una dintre dramele vremii noastre ar putea fi aceea ca îl asasinam prea des pe Mozart.” Iata o frumoasa, simpla si elocventa definitie a timpurilor noastre, apartinand unui filozof contemporan, Thomas de Koninck (care reia, de altminteri, un gand al lui Saint-Exupéry). Cum asa, cum se întampla asta?
Suntem, mai întai, profund lipsiti de gust, de finete, de delicatete: nu numai în ceea ce priveste artele, ci mai ales în viata obisnuita si în relatiile omenesti. Ne caracterizeaza fie o mieroasa ipocrizie pe care o numim politete, fie, mai rau, un cinism grosolan pe care îl descriem ca pe o virtute, botezandu-l sinceritate. Discretia si masura ne ocolesc. Ne miscam urat, vorbim inexpresiv sau trivial, suntem mereu pusi pe harta, ne aratam frustrati si resentimentari ori lipsiti de vitalitate. Pe scurt, suntem badarani - în viata, pe scena publica, în scris, pentru a nu mai vorbi despre muzica. (Observati presa, inclusiv cea culturala: cand trebuie caracterizat cineva, aproape numai ori sudalme, ori adulatii.) Ne lipseste, în fond, calitatea de a detalia nuantele, de a ierarhiza valorile, de a discerne intermediaritatile. Ne lipseste simtul proportiilor.
Aceasta se întampla, desigur, fiindca lumii noastre îi lipseste tot mai mult cultura, în sensul profund al cuvantului. Avem, bineînteles, oameni care stiu foarte multe - specialisti, profesionisti, tehnocrati, savanti, arhivari, birocrati, experti în toate disciplinele imaginabile (si chiar dincolo de imaginatie), dar specia oamenilor cultivati, pur si simplu, este în declin manifest. Propun organizatiilor ecologiste ca, alaturi de diferite specii animale protejate, sa o aiba în vedere si pe aceasta ca fiind în primejdie de extinctie. Notiunea în care au crezut atatea generatii de europeni, aceea a unui “rest inutil” în cultura, a carui finalitate nu e nici puterea, nici acumularea, nici fapta, ci cultivarea mintii, a sufletului - pe scurt, “contemplarea” - este astazi cazuta în derizoriu. Vechea proportionalitate dintre cultura si instructie a fost rupta.
Si cum de n-ar fi astfel, cand educatia devine pe zi ce trece tot mai instrumentalizata, mai îngust-specializata, mai fara orizont omenesc? Epoca noastra care, în ansamblu, stie enorm, a generat omul cel mai ignorant dintre toti - semidoctul, incapabil sa faca un pas în afara strictei sale specializari, fara a cadea în ridicol. Iar daca este vorba despre un model de cultura propus tinerilor, acesta este astazi jurnalistul TV, cel care “le stie pe toate” si “îi face praf pe toti”!
Si, mai ales, îl ucidem pe Mozart, fiindca am încetat sa ne mai simtim în armonie cu lumea si cu Universul, ba chiar am vrut sa demonstram în toate modurile ca o asemenea armonie este o iluzie. Muzica lui Mozart este, probabil, ultima data cand se mai afirma practic vechea teorie pitagoreica asupra “muzicii sferelor” si a “armoniei universale” în care omul este parte. Dupa el, disonanta devine treptat metodica, iar sciziunea, conflictul irezolvabil devin regula. Hans Sedlmayr descoperea cum, în arta, de la sfarsitul sec. al XVIII-lea, se pierde treptat “centrul”: contrastele devin tot mai puternice, fara a mai exista o “medie”, rupturile tot mai dramatice, fara o conciliere a antitezelor, iar buna intermediaritate nu mai e decat banala mediocritate si platitudine. Termenii extremi se îndeparteaza tot mai mult unul de celalalt, în vreme ce “mezii” se anemiaza si dispar, facand ca proportia în care se aflau pana atunci sa fie pierduta.
De fapt, “a-l ucide pe Mozart”, asta înseamna pana la urma: a nu mai avea simtul proportiilor, deoarece nu mai întelegi sensul proportiei si, de fapt, fiindca ai încetat sa te mai vezi ca un termen proportional într-un sistem maret de armonii si analogii universale.
