De același autor
„Cum îndrăznește cineva să pună în pericol examenele naționale?”, a întrebat enervat președintele, săptămâna trecută. Venită într-un moment de cumpănă al grevei naționale, când guvernanții zic că „au dat” cât s-a putut, iar profesorii zic că „nu destul”, când liderii de sindicat (niște mari moguli ai societății) se pare că au scăpat „baza” din mână, întrebarea președintelui nu e deloc inocentă. În primul rând, creează o falsă problemă: așa cum apar lucrurile în momentul când scriu, examenele respective ar putea fi puțin amânate; ar fi neplăcut, dar deloc o tragedie. Nu văd pericolul major pentru ele. Pe de altă parte, e, politic, o gafă: președintele ar trebui să fie un mediator, nu să ia fățiș partea guvernului, dacă vrea calmarea spiritelor.
Dar cuvântul tare și foarte nepotrivit „îndrăznește” spune mult mai multe: se pare că președintele ia drept o ofensă personală continuarea grevei și lipsa de entuziasm a profesorilor pentru cei 1.000 de lei brut (nici 600 de lei net). În realitate, guvernul este cel care a acționat ofensator, atunci când a emis OUG cu sporul de 1.000 de lei fără a fi așteptat încheierea negocierilor și fără ca mărirea să fie cuprinsă într-un acord mai larg. Mie mi s-a părut – și mă tem că mulți așa au luat-o – drept o mituire mascată, cu intenția de a sparge solidaritatea greviștilor, blocând nu numai continuarea grevei, dar și a negocierilor. Or, iată că manevra n-a ținut. (Ori, cel puțin, duminică nu erau semne că ar fi ținut.) Dar, dincolo de conjunctură, întrebarea președintelui vădește uimirea, poate sinceră, a clasei politice și, în general, a privilegiaților societății noastre (inclusiv a celor cu pensii speciale) că o categorie largă și disprețuită, în pofida platitudinilor ornamentale emise zilnic la televiziuni, a „îndrăznit” să conteste acest dispreț endemic de care suferă.
Citim printre rânduri: Cum îndrăznește dăscălimea asta, consumatoare de buget, care de altminteri se hrănește cu meditații, să conteste ceea ce eu, președintele, ceea ce noi, politicienii, am hotărât just în adânca noastră înțelepciune, dovedind chiar și așa prea multă generozitate? Cum au îndrăznit sărăntocii ăștia să nu primească respectuoși pomana și să zică și săru-mâna? Uite că au îndrăznit. Până la urmă, chiar și disprețuitul, dacă își înțelege puterea și numărul, se revoltă. Căci, să fie clar: salariile mici nu sunt numai un fapt neplăcut economic și de viață; ele sunt și un simbol de status social.
Nivelul salariului – atât la bază, cât și la vârf – semnalează valoarea pe care societatea o arată categoriei în ansamblu, dar și profesiei. Alături de laxitatea față de plagiat, de fluiditatea și inepțiile programelor școlare și ale regulilor de organizare, salariile mici din educație simbolizează lipsa de interes, ba chiar disprețul mascat al societății la adresa științei de carte la modul general. Sugerează că societatea nu crede că educația de calitate e o componentă esențială a valorii omului și a comunității. Iar frecvența analfabetismului funcțional, abandonul școlar, rezultatele slabe la testele PISA etc. sunt numai consecințele indirecte ale acestui dispreț.
Or, dacă președintele și guvernele ar fi vrut să contribuie la diminuarea acestui dispreț, una dintre măsuri (nu singura, firește) ar fi fost și să mărească treptat, în ani, dar constant salariile în Educație, mai ales la niveluri de bază. Căci, oricât nu ne-ar plăcea, respectul social e dat, într-o măsură considerabilă, și de numărul înscris pe fluturașul de salariu. Apoi, desigur, sunt și consecințele practice: salariu mic la debut, atracție mică: de aici și numărul mare al incapabililor și al mediocrilor care se fac profesori, care alterează generații întregi de copii, fără a mai vorbi despre faptul că sunt și nedoritori să realizeze vreo reformă. Guvernele însă n-au fost în stare (și, de fapt, n-au dorit) nici să promoveze legea salarizării unitare din sectorul de stat, nici să reducă sporurile și privilegiile funcționarilor guvernamentali, nici să aducă o adiere de echitate în ce privește pensiile calculate necontributiv. Dimpotrivă, există impresia că, în ultimii ani, privilegiile anumitor categorii bugetare au crescut și, mai ales, că ele nu sunt justificate.
Oricum, dacă guvernul și președintele au crezut că vor astupa cu o mie de lei aruncată peste noapte faliile sociale și vor vindeca frustrările acumulate în decenii, au greșit. Întrebarea adevărată pusă de dl Iohannis nu e deci „cum îndrăznește cineva să pună în pericol examenele naționale”, ci cum îndrăznesc ăștia să-mi tulbure mie liniștea, care-i totodată și liniștea puterii noastre? Sau poate chiar e întrebarea îngrijorată de substrat: e asta o grevă sau o revoltă?
