„La mila lui Ponta“ - de ce?

Suntem „la mila lui Ponta“ nu fiindcă pronia cerească s-a încruntat la noi, ci fiindcă politicienii în care am crezut și pe care i-am creditat că au învățat ceva între 2012 și ziua de azi ne-au trădat încrederea din tot felul de motive, unele vizibile, altele bănuite.

De curând, Gabriel Liiceanu a publicat un text ad­mirabil pe Contributors.ro în care, după ce îl di­se­ca „fenomenologic“ cu un bisturiu de o precizie te­ribilă pe Victor Ponta, îi propunea să se schimbe moral, devenind foarte bun din foarte rău, luând exemplul lui Hal (viitorul rege Henric al V-lea) din piesele lui Shakespeare, ajuns, dintr-un chefliu și desfrânat în tinerețe, un mare rege. Iar dacă nu e în stare de o atare transmutație morală, atunci – era îndemnat domnul Ponta – măcar să-i fie milă de noi și de România, renunțând să mai candideze pentru a deveni președintele ei. Firește, nimeni nu și-ar închipui că Victor Ponta ar putea urma aceste sfaturi, iar cele două propuneri alternative sunt precum reducerea la absurd în demonstrațiile matematice: scopul lor este să lumineze uriașa in­compatibilitate între ceea ce ele ar presupune și ti­pul de caracter reprezentat de Victor Ponta.

Pe de altă parte, exact asta m-a înfricoșat în textul lui Gabriel Liiceanu: apelul – fie și nu lipsit de iro­nie – la „mila domnului Ponta“. E un adevăr te­ri­bil aici, odată dezbrăcat de ironie. Va să zică aici sun­tem: descoperiți în fața răului pe care știm atât de bine să-l descriem în toate pliurile sale și, pe de altă parte, cerându-i chiar acestuia îndurare și mi­lă, știind totuși că cerem o imposibilitate în ter­meni omenești, ba chiar și metafizici! Și totuși, e adevărat: suntem „la mila lui Ponta“ – prin „Pon­ta“ înțelegând nu doar actualul prim-ministru, ci întregul aparat de partid PSD și de propagandă, pe comilitonii și congenerii săi, Șova, Dragnea, An­dronescu, Adam, Voiculescu și atâția alții. Și ob­ser­văm că singura forță coerentă și eficientă care în aceste săptămâni și zile îi macină, arestându-i, tri­mițându-i în judecată sau condamnându-i, este jus­tiția – o justiție care totuși va ajunge ea însăși „la mila lui Ponta“, dacă acesta va deveni pre­șe­din­tele României.

Și atunci vine întrebarea legitimă: cum de am ajuns „noi“, adică o întreagă societate nu lipsită chiar de orice talente, de orice principii, de orice resurse în ansamblu – „la mila lui Ponta“? Cum?

Chiar dacă voi fi acuzat de simplificare - o acu­za­ție deloc nefondată sub multe aspecte –, voi da un răspuns simplu: nu a fost nicio fatalitate. A fost lip­sa de unitate, sabotarea unității acolo unde ea s-a înfiripat (ACL), ori chiar dihonia din rândul opo­ziției politice, alimentată și de diferiți co­men­tatori, analiști, jurnaliști. Nu există un singur vi­no­vat: toți au greșit mai mult sau mai puțin. Iar gre­șeala unuia dintre actori a condus imediat la un răspuns cu asupra de măsură din partea altora. Bă­sescu s-a certat cu Blaga și a vrut un partid pentru el. Blaga l-a exclus pe Băsescu din noua combinație cu liberalii. Macovei l-a criticat pe Bă­sescu pentru „pactul“ cu Ponta care, to­tuși, a adus-o pe Kövesi la DNA, cu ad­mirabile rezultate; Băsescu, supărat, s-a rupt de Macovei și a impus-o pe Udrea care candidează ca mo­ște­ni­toa­re a „băsismului“, la fel ca și Macovei, dar între cele două domnește o ri­va­li­tate totală. Cu o săpătămână înainte de alegeri opoziția e făcută surcele. Au­zim de la Băsescu, Udrea și Macovei refrenul că nu există nicio diferență în­­tre Ponta și Iohannis. Acesta din ur­mă, deși stigmatizat zilnic de pro­pa­ganda lui Ponta de a fi „omul lui Bă­sescu“, nu știe totuși cum să se dezică mai re­pede de orice umbră de „bă­sism“, ge­ne­rând temerea că e gata să arunce și „copilul odată cu apa mur­dară din co­paie“. Paradoxal, și Iohan­nis, și Udrea, și Macovei au programe foarte com­pa­ti­bile, în care apărarea jus­tiției și re­for­ma statului de drept sunt puncte prin­cipale. Și totuși, nu și-au unit forțele, pro­mo­vând can­di­datul cel mai bine pla­sat pen­tru a-l în­vinge pe Ponta și ofe­rind pu­blicului ima­ginea con­tro­lu­lui, uni­tă­ții și capa­cității de depășire a in­te­re­se­lor mici în favoarea binelui comun.

Suntem „la mila lui Ponta“ nu fiindcă pronia cerească s-a încruntat la noi, ci fiindcă politicienii în care am crezut și pe care i-am creditat că au învățat ceva între 2012 și ziua de azi ne-au tră­dat încrederea din tot felul de motive, unele vizibile, altele bănuite. Suntem „la mila lui Ponta“ și fiindcă s-au gă­sit destui care să susțină nu numai că „s-au săturat de răul mai mic“, dar și că preferă „răul mai mare“, deoa­rece numai catastrofa ne-ar putea adu­ce ulterior binele autentic. Teorie apo­caliptică, demnă de anarhiștii ruși de acum o sută și mai bine de ani, dar pe care o urmează nedeclarat cei care, pe de o parte, țes iluzii, pe de alta, îi com­bat pe cei care ar trebui să le fie aliați! Sunt foarte mulți înțelepți zilele astea care ne spun cât de bine și de democratic este să fim divizați la pri­mul tur. Dar cine a mai auzit vreodată ca o armată divizată, unde co­man­dan­ții au practicat gherila unii împotriva altora până ieri, să învingă mâine o armată unită? Sunt alții care ne spun că nu au încredere in sondaje și vin cu propriile estimări, complet diferite. De ce i-am crede? Ni se spune să nu aban­donăm idealurile. Dar a urma idealul refuzând cărările dificile și în­tortochiate ale realului a condus în­totdeauna la dezastre. A avea idealuri e ceva; a le întrupa e totul. Or, în­tru­parea înseamnă compromis. Să fie com­­promisul rezonabil cu realul o in­sultă adusă idealului? Să fie com­pro­mi­sul și compromiterea totuna? Mulți am răspuns cu da. Rezultatul: am ajuns „la mila lui Ponta“! //