Biletul

O masă lipsită de deschidere spre cultură își pierde ușor standardele morale, devenind o pradă ușoară pentru propagandă și manipulare mediatică.

Mulți s-au întrebat aproape cu deznădejde: de ce la Conferința națională a PDL moțiunea Reformiștii a Monicăi Macovei a obținut abia 209 voturi dintr-un total de peste 4.600? De ce atât de puțin pentru oa­menii politici cei mai onești, mai capabili și mai serioși pe care îi avem în acest mo­ment? În general, răspunsul – mai circumstanțiat sau mai direct – a fost că majoritatea publicului nostru nu este in­te­resat de anticorupție, de etic, de valori superioare și că, în consecință, cei care re­pr­e­zin­tă sau promovează aceste di­recții nu pot avea succes și, neobținând su­ficientă susținere publică, nu pot atrage vo­turi; iar politica e, cum se spune, pe voturi. Dar de ce sunt astfel cei mai mulți dintre ro­mâni? De ce, în schimb, sunt ei gata să-și vo­teze iarăși și iarăși un primar cu dosar penal? De ce plagiatul lui Ponta nu stârnește in­dig­nare în publicul larg? De ce securismul do­ve­dit al lui Dan Voiculescu nu se vede în son­daje? În schimb, de ce – record în Europa – își petrec românii atâta timp la televizor, oca­zie cu care, printre altele, se lasă spălați pe creier de Antene? Motivul cel mai plauzibil este lipsa lor de cultură – în sensul vechi, bun și fundamental al cuvântului –, ceea ce se exprimă statistic prin faptul că suntem codași în Europa nu numai în multe alte privințe, dar și la nu­mă­rul de cărți citite. Iată de ce!

Asta e elitism, vor sări cu gu­ra unii dintre stângiștii noștri, și e cea mai bună dovadă de atitudine nedemocratică!

De acord, e elitism. Susținem că o masă lip­sită de deschidere spre cultură își pierde ușor standardele morale, devenind o pradă ușoară pentru propagandă și manipulare mediatică – ceea ce distorsionează votul popular în par­ticular și democrația în general, trans­for­mând-o într-o tiranie a majorității.

Totuși, dacă, în acest moment, cineva ne-ar aminti de vorbele lui Marcus Aurelius: „acesta e poporul: suportă-l sau educă-l!“, oare ce am avea de răspuns? Iată ce.

Acum câteva zile, am fost să văd filmul lui Călin Peter Netzer, Poziția copilului, premiat cu Ursul de Aur la Berlin. Premiu pe deplin me­ritat: e un film minunat ca idee, ca rea­li­zare, ca joc actoricesc. Era într-o sâmbătă du­pă-amiază, într-un mare mall bucureștean. Foială era multă, tineri numeroși circulau prin mall și, mai ales, cu o stenică dispoziție, beau sucuri, beri și cafele și mâncau hamburgheri și cartofi prăjiți în fast-food-urile din jurul ci­ne­matografului. Înăuntru, însă, sala era aproa­pe goală – nu mai mult de vreo 30 de spec­tatori, parcă pripășiți și aceștia din întâm­pla­re. Repet, se întâmpla într-o sâmbătă după-amiază, cu cafenelele și fast-food-urile înve­cinate pline ochi! Iar filmul – despre viață și moarte, despre vină și iertare, despre iubire și resentiment – ar fi avut ceva de spus ori­cărui privitor, de oriunde. În plus, prin latura lui „socială” și „concretă“ ar fi putut vorbi și spec­tatorului român de azi – mai tânăr sau mai vârstnic. Și totuși, nici măcar curiozitatea de a vedea cu propriii ochi pentru ce un film ro­mâ­nesc a primit una dintre cele mai im­portante distincții cinematografice inter­națio­nale nu i-a determinat pe atâția dintre cei din mall să-și ia un bilet, altminteri nu mai scump decât un meniu McChicken, și să intre în sală.

Asta deci vom răspunde stângiștilor care ne acuză de elitism și de antidemocratism: da, suntem de acord că, dacă nu vrem să su­portăm consecințele, avem datoria să-i edu­căm pe cei mai dezavantajați de soartă, să privim spre ei cu empatie, când nu chiar cu compasiune. Acceptăm că noi, elitele cul­tu­ra­le („autoproclamate“, cum scriu unii), avem datorii față de „cei proști, dar mulți“, vorba Lăpușneanului, și că ar trebui să ne preocupe „luminarea“ lor. Știm că n-ar trebui să fim egolatri, suficienți și opaci la laxitatea lor eti­că și la indigența lor educațională sau ma­te­rială, așa cum suntem, fără îndoială, de des­tule ori. Pe scurt, acceptăm până la un punct dis­cursul „antielitist“. Dar numai până la un punct.

Căci, Dumnezeule, n-ar trebui ca oamenii ace­ia să-și ia măcar biletul? //

Nota:

1. Un exemplu recent de stângism: cronica lui Horia Pătrașcu la cartea lui Andrei Pleșu Parabolele lui Iisus, cronică intitulată sugestiv Religia elitismului, în Observator cultural, nr. 667.