De același autor
I se comunica lui Sechelariu ca urmeaza sa fie arestat si retinut. Omul se smiorcaie induiosator si se declara perfect inocent: “sunt moldoveanul cel mai iubit; Basescu e de vina!”. Patriciu e retinut si el cateva ore. “Sunt omul de afaceri cel mai onest. Pentru toate, Talpes e de vina!”. Iacobov iese din puscarie, eliberat dupa cateva luni. “Totul a fost o inscenare politica, Puterea e de vina!”. Dupa el, iese fuga si Cozma: “Nu eu sunt de vina ca minerii care stateau atarnati de vocea mea au spart capete si au umplut oameni de sange, ci Iliescu e de vina” - se grabeste el sa zbiere. Dar nici Iliescu (inca afara) nu se considera vinovat de nimic dintre cele petrecute intre 13-15 iunie 1990. “Acuzatiile ce mi se aduc sunt o provocare si o diversiune - se indigneaza el. “Cei batuti - asa zisii “legionari” care ar fi ridicat steagul verde pe Politia Capitalei - sunt de vina!”
In general, nimeni la noi nu se considera vinovat personal de nimic, doar poate ca va fi fost prea bun, naiv si ingaduitor. Cineva delapideaza, comite falsuri, spalare de bani, asociere mafiota - exemple sunt destule - si se intampla, vai, sa fie prins. L-ati vazut vreodata pledand vinovat, fie si macar pentru un cap de acuzare? Nu, omul explica asiduu jurnalistilor ca e cu desavarsire inocent si arata cu degetul, de regula, spre altii: diferiti inamici ascunsi, presa rau-voitoare, invidia generala, puterea politica nefasta, “Oculta” si asa mai departe. In vorbele sale, el e o virgina violata de o hoarda de derbedei! Numai ca, luati la rand, derbedeii se infatiseaza ca tot atatea virgine, astfel incat ramai perplex: cine mai e derbedeu in fond?
Dar sa nu credem ca aceasta veritabila “prezumtie de iresponsabilitate” e numai la “varf”. Traim cu ea pretutindeni, la toate nivelele, si suntem sistematic invatati sa-i dam crezare, atunci cand explicatia strict circumstantiala a unor acte este confundata cu justificarea lor morala. De pilda: un om a furat sau a ucis: ni se sugereaza drept justificare, uneori chiar ni se spune explicit, ca traia in mizerie, sarmanul! Un adolescent comite violente: ni se spune ca s-a uitat prea mult la televizor, bietul! Un ins isi gatuie consoarta; aflam ca nefericitul barbat era gelos! Explicatiile sociale au insa creditul cel mai mare: oamenii sunt rai, fiindca o duc greu, nu au avut parte de o educatie ca lumea, au fost batuti la opt ani, au fost modelati de un “anturaj” nesanatos etc. Concluzia implicita: nu ei sunt de fapt responsabili pentru faptele lor, ci responsabil ramane “anturajul”, “societatea”, “sistemul”, lumea. Responsabilitatea individuala sau ceea ce Kant numea “autonomia” morala a insului ajung sa fie evacuate in favoarea unor povesti siropoase sau a unor scenarii conspirationiste. Suntem atarnati de vointa altora, suntem marionetele lor - asta, desigur, numai atunci cand lucrurile merg rau pentru noi! La bine, dimpotriva, “ei” sunt marionetele noastre! Ce simplu!
Dar de ce sa ne mai miram de ai nostri, cand reculul prezumtiei de responsabilitate se generalizeaza cu viteza? Iata, in zilele acestea, cateva dintre cele mai bogate tari ale Europei se reinchid in egoismele nationaliste, acuzandu-i pe “ceilalti” - de pilda pe “instalatorul polonez” sau pe “liberalul anglo-saxon” - de esecurile proprii, procedand la fel de iresponsabil, la nivelul lor, precum Iliescu, Cozma si Sechelariu.
Pe deasupra, exista si filozofi, precum prea-celebrul Richard Rorty, care, explicand toata aceasta iresponsabilitate drept un progres, declara gresita sau moarta “Traditia Rationalista Occidentala” - aceea care, in particular, considera omul o fiinta rationala si, tocmai de aceea, responsabila moral pentru faptele sale. El scrie: “problema oamenilor rai este ca ei n-au fost atat de norocosi ca noi in privinta circumstantelor educatiei lor. In loc sa ii tratam drept irationali pe toti acesti oameni care incearca sa-l gaseasca si sa-l ucida pe Salman Rushdie, ar trebui sa-i consideram ca privati de ceva”. (Bineinteles, intre timp, s-a mai vorbit si despre un alt mare nenorocos, privat de ceva: Ossama bin Laden.) Nu cumva sa-i considerati pe toti acestia, ca si pe emulii lor, deopotriva stapaniti de un delir fanatic, si totusi responsabili moral pentru crimele lor! Nu cumva sa credeti, in spiritul aproape defunctei “Traditii Rationaliste Occidentale”, ca ei, din libera vointa, dau o rea intrebuintare ratiunii lor! De fapt, ni se spune, ar fi si ei, precum toti ticalosii lumii, mari sau mici, numai niste “nenorocosi”: oameni cu o copilarie grea, acum privati de siguranta, dar si de... ragaz. Caci - adauga Rorty - “educatia sentimentala (prin care te-ai putea indentifica empatic cu «ceilalti») functioneaza numai la nivelul oamenilor care se pot relaxa suficient pentru a asculta”*.
Cand te relaxezi, deci, Ossama?
