Candidatul care acaparează

Ponta a fost obișnuit să creadă că politica pumnului în gură, amestecată cu minciuna și înșelătoria, sunt suficiente pentru a prosti pe toată lumea sau măcar pe majoritatea ei. S-ar putea să aibă o surpriză neplăcută.

Nici n-a apucat încă să fie ales președinte - și sperăm nici să nu fie – că Victor Ponta, cel care pretinde că va fi „președintele ca­re unește“, a reușit să dezbine societatea ro­mânească peste ceea ce ea oricum fusese și până acum. Nu era destul că primul mi­nistru și PSD au ațâțat pasiunile naționaliste împotriva „neamțului“, ridicându-i, direct sau prin interpuși, pe ortodocși împotriva ce­lor de altă confesiune, pe românii „et­nici“ împotriva „alogenilor“ (asta deși Pon­ta însuși a mărturisit că are rădăcini italo-albaneze), pe cei cu copii împotriva celor fără, pe regățeni împotriva ardelenilor; acum a făcut în așa fel încât să bat­jocorească diaspora, refuzând să amelioreze în mod cre­dibil situația de la secțiile de vot din străinătate, pentru a permite tuturor do­ri­torilor să voteze în intervalul legal. S-a ales, la sfârșitul săptămânii trecute, drept răs­puns legitim cu demonstrații de protest din partea societății civile în mai multe ora­șe mari, precum Cluj, Timișoara, București, Iași și altele.

„Președintele care unește“ este, în fapt, „can­didatul care acaparează“: dacă se poa­te, totul și cu orice preț: plagiatorul strânge sub același cort electoral un trădător de pro­fesie ca Tăriceanu, un extremist ca Va­dim Tudor, un clovn ca Dan Diaconescu, un arivist ca Meleșcanu, un infractor ca Voiculescu și pretinde că a „unit“ în spatele său Țara. (Prin contrast, tactica lui Io­hannis de a nu accepta nicio negociere cu perdanții turului întâi s-a dovedit nu nu­mai demnă de respect, dar și eficientă: acesta a primit susținerea explicită a Mo­nicăi Macovei și pe aceea, implicită, dar nu mai puțin limpede a Elenei Udrea – adică, indirect, pe a lui Traian Băsescu.) Ponta și PSD se autoamăgesc: acele unități pe care se bizuie sunt factice și nu exprimă decât foarte parțial opțiunile alegătorilor. Dim­potrivă, divid mai mult, separând o parte a electoratului, așa cum s-a constatat deja în cazul UDMR, care a fost nevoit să nu dea con­semn de vot, odată ce s-a văzut înșirat pe aceeași rușinoasă „listă a lui Ponta“ în rând cu PRM. Mai mult: cu cât Ponta va re­curge mai mult la calomnii, la fraude elec­torale, la inflexibilitate (cum a fost gestul de a desemna a priori formatul a patru dis­pute cu Iohannis, fără a-și consulta ad­ver­sarul), cu atât va pierde mai mult în stima alegătorilor. Iohannis apare tot mai mult ca un jucător fair-play, iar ro­mânii, mari amatori de sport, apre­ciază fair-play-ul și îl disprețuiesc pe trișor. Asta, desigur, cu condiția ca Iohannis să se decidă să îl confrunte în direct pe Ponta, la orice televiziune, fie și Antena 3. La urma-urmelor, ce are de pierdut, în situația în care Pon­ta rămâne favoritul? Ponta a fost obiș­nuit să creadă că politica pumnului în gură, amestecată cu minciuna și în­șe­lătoria, sunt suficiente pentru a prosti pe toată lumea sau măcar pe ma­jo­ri­tatea ei. S-ar putea să aibă o surpriză neplăcută.

Firește, candidatul PSD păstrează pri­ma șansă de victorie; dar, dacă va în­vinge pe 16 noiembrie și va da im­pre­sia că a obținut victoria nu numai îm­potriva unui contracandidat (cândva „fața umană“ a marii coaliții anti-bă­siste PSD-PNL-PC-UDMR), ci și îm­po­triva societății civile, își va începe rău mandatul, în mijlocul unor de­mon­s­trații de stradă, despre care nimeni nu are cum ști cât de departe pot du­ce. Ar trebui să fie foarte atent: pe Io­hannis îl poate învinge; dar o so­cie­tate civilă repolitizată și stârnită îm­potriva sa mai ales din cauza dorinței sale irepresibile de a acapara totul va fi invincibilă.