Cazul Dragnea - circumstanța agravantă

Liviu Dragnea a organizat o imensă mașinărie de „stoarcere“ a participării la referendum cu orice mijloace.

Pentru o dată cel puțin, a avut și premierul Ponta dreptate: condamnarea la un an cu suspendare în primă instanță a lui Liviu Dragnea este „sim­bo­li­că“. Bineînțeles că nu-i numai „simbolică“, de­oa­rece a avut de îndată consecințe practice: vice­pre­mierul a demisionat din funcțiile guvernamentale și de partid. În plus, Marele Șef al tuturor ba­ro­nilor locali își vede cariera politică frânată, poate chiar compromisă, mai ales dacă Înalta Curte va confirma în a doua instanță decizia.

Decizia este însă într-adevăr și „simbolică“, fi­ind­că, pentru prima dată, un înalt demnitar al sta­tu­lui român este condamnat deoarece a organizat fra­udarea sistematică a unui proces de votare – re­ferendumul de demitere al președintelui Băsescu din 2012. Ponta a susținut imediat că a fost un pro­ces politic, că Dragnea n-a făcut decât ce fac toți politicienii – cheamă oamenii la vot și că în această situație toți, din toate partidele, sunt egal de vinovați. A mai spus și că a înțeles con­dam­na­rea lui Dragnea „ca pe o condamnare a tuturor, a celor care l-am suspendat pe Băsescu, care am făcut campanie, am votat...“. Cu alte cu­vin­te, a insinuat cu viclenia-i bine știută premierul, majoritatea românilor activi politic devin, prin de­cizia instanței, complici, dar Dragnea, ca un mar­tir, ia singur culpa colectivă asupra sa!

În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel. Liviu Dragnea a organizat o imensă mașinărie de „stoar­cere“ a participării la referendum cu orice mij­loa­ce: de la tombolele cu premii la care luai parte da­că arătai că votaseși, până la a-i trece drept vo­tanți pe morți și pe oameni aflați de luni și ani de zile la lucru în străinătate, asta ca să nu mai vor­bim despre sutele de autobuze cu oameni care vo­tau în alte localități decât cele de domiciliu, spre a face votul multiplu mai greu detectabil. Prin ur­mare, organizarea rețelei și a mașinăriei, pre­siu­nile asupra unor primari și responsabili locali de a comite ilegalități, intimidarea și mituirea fără pre­cedent chiar și la noi a electoratului – iată ce l-a singularizat în primul rând pe Dragnea.

Dar mai există un aspect grav pe care Ponta și PSD caută din răsputeri a-l masca și despre care, în­tr-adevăr, nu se prea vorbește: fără îndoială, par­ticiparea este un factor important în orice scru­tin, așa cum s-a văzut chiar la alegerile pre­zi­dențiale din 2014. Dar la scrutinurile obișnuite – la alegeri – în general toate părțile se străduiesc cât pot să-și maximizeze proporția votanților din elec­toratul propriu. Fiind o strategie generală, elec­toratul este în ansamblu îndemnat să iasă la vot, iar încercările de a „forța“ participarea din­tr-o parte sunt, de obicei, relativ compensate de eforturile celeilalte părți care acționează prin mo­bilizarea la urne a electoratului propriu. Pe de altă par­te, atunci când îi presezi prin diferite mijloace ilegale pe oameni să iasă la vot, poți avea și sur­prize: votul ca atare rămânând secret, for­țarea vo­tării se poate întoarce în unele cazuri îm­potriva celor care au organizat-o.

În cazul referendumurilor, în general, și al celui din 2012, în particular, lu­crurile stau cu totul diferit. Existau do­uă opțiuni fundamentale reale: prima era de a participa la referendum – ce­ea ce era în defavoarea lui Băsescu, aflat în cădere de popularitate, dar sus­pendat în mod abuziv înaintea ter­mi­nării mandatului, în urma unei cons­pirații. A doua opțiune era de a boi­cota votul, spre a invalida re­fe­ren­dumul, existând pragul de participare de 50%, pe care, ne amintim, puciștii din USL, după ce-l desființaseră „în tim­pul jocului“, fuseseră nevoiți să-l reintroducă, ca urmare a presiunilor occidentale. De data aceasta, deci, nu toate părțile îndemnau la vot, ci una cerea chiar boicotul. De data aceasta, din punctul de vedere al USL, ad­ver­sarul politic nu mai era cel care vo­tează altfel, ci cel care nu votează de­loc. Presiunile și intimidările (fie și de tipul fluturării „obligației cetățenești de a vota“), oricum masive, au de^­ve­nit cu mult mai eficiente și mai per­verse decât în cazul scrutinurilor „obi­ș­nu­i­te“, fiindcă alegătorul știa că, deși își pu­tea ascunde felul votului în cabina de vot, nu-și mai putea as­cun­de ne­par­ticiparea. Orice neprezentare la ur­­ne, indiferent de motive, fiind „des­­chisă“, devenea imediat cunos­cu­tă forurilor locale, putând fi în­re­gistrată drept o pactizare cu „di­a­vo­lul“, vi­li­fi­cat fără respiro la cele mai multe pos­turi TV. Astfel, libertatea op­țiunii po­litice a fost, de facto, grav afectată prin respectivele presiuni ilegale de a ieși la vot, cu consecințe ținând de de­pistarea și eventuala pe­depsire a „bă­siș­tilor“, mai ales în co­munitățile mici, dar nu exclusiv.

Dacă cele spuse mai sus sunt ade­vă­rate, rezultă că, dincolo de proporții, în sine maximizarea frauduloasă a par­ticipării la un referendum de felul ce­lui din 2012 constituie o circumstanță agravantă. Nu doar că ea a in­ten­țio­nat să falsifice exprimarea politică a electoratului – ceea ce fac toate fra­u­dele electorale –, dar în plus a răpit electoratului chiar libertatea de ex­pri­mare politică – ceea ce fraudele la scru­tinurile „obișnuite“ nu fac –, de­ve­nind și un instrument de represiune re­du­ta­bil. Atentatul la libertatea de ex­presie, în general, și a opoziției, în spe­cial – ia­tă o miză importantă a ma­nevrelor referendare din 2012, oricât ar voi susținătorii săi de ieri și de azi să pre­tindă că a fost vorba numai des­pre un „exercițiu democratic“. Con­dam­narea lui Dragnea – „creierul“ aces­tor ma­ne­vre – este într-adevăr sim­bolică și, spe­răm, o piatră de ho­tar.