De același autor
Liviu Dragnea a organizat o imensă mașinărie de „stoarcere“ a participării la referendum cu orice mijloace.
Pentru o dată cel puțin, a avut și premierul Ponta dreptate: condamnarea la un an cu suspendare în primă instanță a lui Liviu Dragnea este „simbolică“. Bineînțeles că nu-i numai „simbolică“, deoarece a avut de îndată consecințe practice: vicepremierul a demisionat din funcțiile guvernamentale și de partid. În plus, Marele Șef al tuturor baronilor locali își vede cariera politică frânată, poate chiar compromisă, mai ales dacă Înalta Curte va confirma în a doua instanță decizia.
Decizia este însă într-adevăr și „simbolică“, fiindcă, pentru prima dată, un înalt demnitar al statului român este condamnat deoarece a organizat fraudarea sistematică a unui proces de votare – referendumul de demitere al președintelui Băsescu din 2012. Ponta a susținut imediat că a fost un proces politic, că Dragnea n-a făcut decât ce fac toți politicienii – cheamă oamenii la vot și că în această situație toți, din toate partidele, sunt egal de vinovați. A mai spus și că a înțeles condamnarea lui Dragnea „ca pe o condamnare a tuturor, a celor care l-am suspendat pe Băsescu, care am făcut campanie, am votat...“. Cu alte cuvinte, a insinuat cu viclenia-i bine știută premierul, majoritatea românilor activi politic devin, prin decizia instanței, complici, dar Dragnea, ca un martir, ia singur culpa colectivă asupra sa!
În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel. Liviu Dragnea a organizat o imensă mașinărie de „stoarcere“ a participării la referendum cu orice mijloace: de la tombolele cu premii la care luai parte dacă arătai că votaseși, până la a-i trece drept votanți pe morți și pe oameni aflați de luni și ani de zile la lucru în străinătate, asta ca să nu mai vorbim despre sutele de autobuze cu oameni care votau în alte localități decât cele de domiciliu, spre a face votul multiplu mai greu detectabil. Prin urmare, organizarea rețelei și a mașinăriei, presiunile asupra unor primari și responsabili locali de a comite ilegalități, intimidarea și mituirea fără precedent chiar și la noi a electoratului – iată ce l-a singularizat în primul rând pe Dragnea.
Dar mai există un aspect grav pe care Ponta și PSD caută din răsputeri a-l masca și despre care, într-adevăr, nu se prea vorbește: fără îndoială, participarea este un factor important în orice scrutin, așa cum s-a văzut chiar la alegerile prezidențiale din 2014. Dar la scrutinurile obișnuite – la alegeri – în general toate părțile se străduiesc cât pot să-și maximizeze proporția votanților din electoratul propriu. Fiind o strategie generală, electoratul este în ansamblu îndemnat să iasă la vot, iar încercările de a „forța“ participarea dintr-o parte sunt, de obicei, relativ compensate de eforturile celeilalte părți care acționează prin mobilizarea la urne a electoratului propriu. Pe de altă parte, atunci când îi presezi prin diferite mijloace ilegale pe oameni să iasă la vot, poți avea și surprize: votul ca atare rămânând secret, forțarea votării se poate întoarce în unele cazuri împotriva celor care au organizat-o.
În cazul referendumurilor, în general, și al celui din 2012, în particular, lucrurile stau cu totul diferit. Existau două opțiuni fundamentale reale: prima era de a participa la referendum – ceea ce era în defavoarea lui Băsescu, aflat în cădere de popularitate, dar suspendat în mod abuziv înaintea terminării mandatului, în urma unei conspirații. A doua opțiune era de a boicota votul, spre a invalida referendumul, existând pragul de participare de 50%, pe care, ne amintim, puciștii din USL, după ce-l desființaseră „în timpul jocului“, fuseseră nevoiți să-l reintroducă, ca urmare a presiunilor occidentale. De data aceasta, deci, nu toate părțile îndemnau la vot, ci una cerea chiar boicotul. De data aceasta, din punctul de vedere al USL, adversarul politic nu mai era cel care votează altfel, ci cel care nu votează deloc. Presiunile și intimidările (fie și de tipul fluturării „obligației cetățenești de a vota“), oricum masive, au devenit cu mult mai eficiente și mai perverse decât în cazul scrutinurilor „obișnuite“, fiindcă alegătorul știa că, deși își putea ascunde felul votului în cabina de vot, nu-și mai putea ascunde neparticiparea. Orice neprezentare la urne, indiferent de motive, fiind „deschisă“, devenea imediat cunoscută forurilor locale, putând fi înregistrată drept o pactizare cu „diavolul“, vilificat fără respiro la cele mai multe posturi TV. Astfel, libertatea opțiunii politice a fost, de facto, grav afectată prin respectivele presiuni ilegale de a ieși la vot, cu consecințe ținând de depistarea și eventuala pedepsire a „băsiștilor“, mai ales în comunitățile mici, dar nu exclusiv.
Dacă cele spuse mai sus sunt adevărate, rezultă că, dincolo de proporții, în sine maximizarea frauduloasă a participării la un referendum de felul celui din 2012 constituie o circumstanță agravantă. Nu doar că ea a intenționat să falsifice exprimarea politică a electoratului – ceea ce fac toate fraudele electorale –, dar în plus a răpit electoratului chiar libertatea de exprimare politică – ceea ce fraudele la scrutinurile „obișnuite“ nu fac –, devenind și un instrument de represiune redutabil. Atentatul la libertatea de expresie, în general, și a opoziției, în special – iată o miză importantă a manevrelor referendare din 2012, oricât ar voi susținătorii săi de ieri și de azi să pretindă că a fost vorba numai despre un „exercițiu democratic“. Condamnarea lui Dragnea – „creierul“ acestor manevre – este într-adevăr simbolică și, sperăm, o piatră de hotar.
